Opinie
1918, un certificat de naștere. România scor Apgar mic, deși are un dat genetic de excepție
Acum că osanalele și patriotismul defilant s-au stins să ne gândim la România aflată mereu în bătaia vântului schimbărilor, fie din Est, fie din Vest. Ea este un teritoriu al negocierilor incapabil de a deveni independent, pentru că s-a născut sub această miză – d’entre deux. Geopolitic d’entre deux desemnează amplasarea geografică între două centre – politice, economice sau administrative. Astfel că România nu poate fi încurajată decât în act să fie stat național și independent, în fapt, însă, niciodată.
Dincolo de meritele personale ale martirilor Unirii (o parte chiar au fost martirizați sub regimul comunist sau în cel mai bun caz dați uitării) e necesar să vedem momentul 1918 ca fiind consfințirea unui fapt preexistent de milenii ca geneză. Provincii, cnezate, voievodate, apoi țări, România era definită prin credință, limbă, obiceiuri și schimburi economice asemănătoare – toate vorbeau despre un singur neam. Și așa cum eram poziționați în Europa, înainte de a fi consfințită intrarea noastră în acest spațiu, așa și România exista înainte de a fi unită printr-un act. La fel cum azi români sunt și cei din Basarabia, sau cum origini românești au și volohii din Ucraina sau comunitățile românești din Bulgaria de pe malul Dunării, tot astfel românii din jurul arcului carpatic până la Dunăre și Mare, de la Tisa până la Nistru, toți erau un singur popor. La 1918 i se oferă, de fapt, un certificat de naștere care avea la bază ceva adeverințe, însă neparafate.
Și pentru că certificatul de naștere este emis de entități superioare, așa și în acest caz, autoritățile emitente ofereau o recunoaștere în care se specifică zona de naștere, părinții și statutul. Dar ca să fie mereu în legătură cu autoritățile, nașterea s-a soldat cu un scor APGAR prost, astfel că românii să știe că au nevoie în permanență de consiliere din parte marilor puteri. Perioade istorice sub Est sau sub Vest fac din noi un copil aflat în permanent sentiment de abandon căutându-și identitatea, însă niciodată maturizat. Și am văzut la referendum – dacă goarnele occidentale au urlat că este o miză politică, copilul – nația româna – nu a votat. O identitate nedefinită coerent este mai ușor să o redefinești periodic până va sfârși în neantul anulării propriei identității. Or o entitate fără identitate nu există.
Contextul nașterii. Primului Război Mondial – travaliul, declanșat și el ca urmare a dorințelor de înglobare a statelor naționale de către marile imperii. Dacă urmărim firul acestora constatăm că, deși exista voință națională, Unirea nu putea fi pusă în aplicare fără acordul Marilor Puteri. La fel și azi. La acea vreme România avea organizare administrativă, fiind considerată înapoiată pe drept cuvânt, pentru că era departe de fi asemănătoare Cancelariilor Occidentale ale vremi. Exact cum astăzi este considerată inaptă pentru a fi condusă intern fără un MCV și fără Convenții Europene, la fel și atunci era considerat un stat subdezvoltat cu o economie agrară bazată pe resursele naturale, folosite, însă, din plin în timpul războaielor. Idem, ibidem și azi. Doar că azi adepții diferitelor curente pro occidentale sau pro rusești sunt atât de vocali și se ceartă atât de tare, că nu există interesul superior al statului național. Din această vocalizare nu se mai aude vocea poporului, el însuși devine adeptul unui curent sau altul, în funcție de leaderul pe care îl agreează sau de cât se investește în propagarea mesajului, răspândit cu ușurință în spațiul de comunicare extrem de facil, însă superficial ca fond. Astfel că acest Centenar ne găsește în aceleași cadre între Vest și Est.
România – geopolitic – zonă sub presiune d’entre doux
Izbucnirea primului Război Mondial a avut ca motiv declanșator dorința de afirmare națională a statelor organizate pe principii comune – limbă, istorie, credință. De cealaltă parte dorința de expansiunea teritorială a imperiilor vremii, dorință neostoită încă. Austro-Ungaria, Imperiului Țarist și cel Otoman au râvnit pe rând la statele balcanice și la cele din Europa Răsăriteană. Cei din Transilvania urmăreau demersul de afirmare al Bosniei-Herțegovina ca pe unul ce se poate repercuta ca model pentru devenirea lor națională. Însă nimic nu se putea face, ca și acum, fără acorduri sau supunerea prin război a statelor mici de către cei mari. Azi mai puțin sângeros, însă cu eforturi economice și strategice globalizante. Regatul României iese slăbit din primul Război Mondial și începe demersurile de pace. Orice tratat are la bază discuții preliminare, negocieri sau convenții. Între actele premergătoare a fost și convenția de la Focșani în care guvernele României și cel rus pe de o parte și de cealaltă parte guvernele Triplei Alianțe se întâlnesc în anul 1917 pe 9 decembrie în calendarul nou sau 27 noiembrie în cel vechi. Subiectul de discuție era stingerea ostilităților de pe frontul de Est. Ulterior acestei convenții se încheie tratatul de la Buftea-București care în fond era un dictat. Cam cum sunt astăzi Convențiile Europene în care noi, românii, luăm act și executăm, fără a avea mari pretenții de negociere. Așa și atunci. Dobrogea pierduse deja Cadrilaterul în primă fază în 1916. România pierde informal si Dobrogea, ea urma să fie administrată efectiv de către Germania și Bulgaria, până la un tratat ulterior definitiv. Șantierul Naval intra atunci în administrarea Germaniei, care, de asemenea, urma să folosească după bunul plac timp pe 90 de ani toate exploatările petroliere, precum și transportul fluvial pe Dunăre. Umilitor, însă istoria se repetă. Trecătorile din Carpați, adică strămoașele autostrăzilor extrem de importante pentru economia unui stat puternic, urmau a fi controlate de Austro-Ungaria. De aici rădăcinile lipsei de infrastructură. Singura momeală a fost un acord mutual prin care Marile Puteri nu se opuneau unirii României cu Bucovina, stat independent sub Imperiului Austriac. Astfel că sub mâna de fier a lui Iancu Flondor s-a votat unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României. (Declarația de Unire). Ulterior granițele se vor modifica, acest “pentru vecie”, s-a dovedit a rămâne visul.
Transilvania, sub principiul autodeterminării enunțate de președintele SUA Woodrow Wilson se afla în fața a trei opțiuni: independența statală (discutată și disputată de atunci timp de 100 de ani), unirea cu Ungaria (încă vehiculată de atunci până în prezent) și unirea cu România (devenită posibilă datorită implicării oamenilor de cultură ai vremii, bazați pe factorul etnogenetic al populației). Principiul autodeterminării enunțate de președintele SUA Woodrow Wilson a fost principalul fundament al emiterii certificatelor de naștere ale Poloniei, Iugoslaviei, României și Cehoslovaciei. Dar după 100 de ani, declarația lui Trump în ce privește relațiile cu Europa, nu este departe de acest principiul enunțat în urmă cu un secol de predecesorul său Woodrow Wilson. El a afirmat încă din timpul campaniei că după alegerea sa ca președinte al SUA va dezvolta relații bilateral cu fiecare stat membru al UE, nu prin intermediul UE. Fapt concretizat azi prin politica macro-economică derulată de SUA. Dacă vom serba următorul Centenar ca stat independent, sau ca stat membru, va fi rezultatul politicilor și diplomației din România, din păcate destul de slab reprezentată la acest capitol.
Frământările primului Război Mondial au fost criza transformată în oportunitate a marilor oameni politici români, sprijiniți de interesele diplomatice externe ale vremii , idealul pe care azi, din păcate, nu îl mai putem avea.
Dacă o luăm pe filiera credinței înaintașilor, momentul de la 1918 trebuie văzut ca rezultat al sacrificiilor lor, o credință păstrată într-o Dobroge plină de martiri, o strămutare a unui arhiereu – Iachint, de la Vicina dobrogeana la Argeș, continuator al apostolicității sfântului Andrei, un Mihai Viteazul Pătrașcu voievod care a unit cele trei provincii încă din 1600, sfinți și trăitori care au plătit cu prețul vieții păstrarea limbii și credinței strămoșilor. Un Stefan cel Mare, ctitor de mănăstiri – reper pentru întreaga lume, mentori și artizani ai identității naționale. Toți au trăit pentru realizarea idealului unirii. Ei ar trebui canonizați de Biserică sub numele de Sfinții Unității Naționale. Pentru implicarea lor sufletească România a fost posibil să aibă acest certificat de naștere la 1918, chiar dacă unii au zis că este rezultatul hazardului. Și așa a fost, dacă hazardul este considerat ecoul rugăciunilor lor în cer. De aceea Catedrala de la București îi reunește pe fiecare în parte, așa cum spunea părintele Constantin Necula: „fiecare cărămidă poartă pe ea numele veșnic de pomenire al celor care în decursul celor două milenii au contribuit la acest ideal.”
