Exclusiv
Cum s-a retrocedat cariera Sibioara prin fraudă la lege (I)
Scandalul de la Sibioara ia proporţii, pe zi ce trece. După ce angajaţii grupului de firme Somaco Construct SRL – Comprest Util SRL au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva unei sentinţe civile care încalcă legea, presa locală constănţeană a început să acorde ample spaţii mediatizării acestui caz. De asemenea, autorităţile judiciare ale statului român au început să solicite documentaţia completă de la persoanele şi instituţiile implicate. Esenţa cazului Sibioara constă în faptul că un complet al Tribunalului Constanţa a dispus retrocedarea unei porţiuni din exploataţia minieră activă „Sibioara II – Valea cu izvorul”, deşi articolul 4 alin.1 din Legea 1/2000, privind reconstituirea dreptului de proprietate, interzice retrocedarea pe suprafețele de teren pe care se desfășoară activități de exploatare miniera.
Având în vedere istoricul de aproape zece ani al litigiului, vom prezenta faptele în cadrul unui serial de articole. Primul episod – acesta de faţă – îşi propune să arate modul în care a fost „inventat” aşa-zisul drept de moştenire, în numele căruia, în cele din urmă, s-a încălcat legea dispunându-se retrocedarea carierei care nu putea fi, legal vorbind, retrocedată.
Cum a fost „inventat” dreptul de proprietate al moştenitoarelor reprezentate de Ionel Haşotti
Scânteia scandalului s-a aprins pe 20 septembrie 2005, când septuagenarele Elena Mitrofan din Mihail Kogălniceanu şi Margareta Muscalu din Constanţa au depus la Primăria Lumina o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra unui teren extravilan de 20 de hectare, pe care l-ar fi deţinut bunicul lor comun, Nicolae Tudorancea, înainte de naţionalizare. În dovedirea pretenţiilor lor, cele două doamne au anexat cererii certificatul de deces al autorului comun al dreptului pretins de proprietate, deces survenit în anul 1942. Au mai depus o adresă emisă de Arhivele Naţionale pe 3 martie 2005; un contract de asociere pentru exploatarea unei cariere de granit din 1908; certificatele lor de naştere şi căsătorie. Pe 14 noiembrie 2005, Elena Mitrofan a notificat Primăria Lumina, prin executor judecătoresc, solicitând, de această dată, „restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 20 ha – cariera piatră granit, situat în satul Sibioara, judeţul Constanţa, constituind lotul 7, ce a fost proprietatea bunicului meu, Nicolae Sandu Tudorancea.”. „Avem cunoştinţă de faptul că aţi vândut terenul de 20 ha – cariera piatră granit, situat în satul Sibioara, judeţul Constanţa, constituind lotul 7, către SC Somaco Construct SRL, cu sediul în municipiul Constanţa, bd. IC Brătianu nr. 131”, se mai arăta în notificarea bătrânei (vezi aici notificările).
În realitate, în anul 2003, Consiliul Local Lumina a încheiat contractul de asociere nr.2422 din 02.07.2003 (care înlocuia un contract şi mai vechi), cu Somaco Construct SRL, firma care detine Licenţa de exploatare nr.2454 din 24.05.2001, pe un perimetru de 27,8 ha si care continua activitatea extractivă începută în anii 50 de IPMC Constanţa. În 2005, părţile sociale de la Somaco Construct SRL au fost cumpărate, cu patru milioane de euro, de compania constănţeană Comprest Util SRL, aparţinând omului de afaceri Grigore Comănescu. La momentul acelei achiziţii, toate actele de exploatare, acordurile miniere şi licenţele erau perfect valabile, iar redevenţele către stat şi Comuna Lumina erau achitate la zi. Comănescu plătise un audit tehnic, juridic şi financiar, iar experţii însărcinaţi în acest sens i-au garantat că investiţia este certă şi că, în conformitate cu dispoziţiile legale, nimic, dar absolut nimic pe lume, nu poate schimba situaţia.
Comisia Locală Lumina respinge cererea de retrocedare
Singurul document de arhivă depus de moştenitoare data din anul 1908. Înscrisul atesta că Nicolae Tudorancea şi Coman Ciuceanu din satul Cicrâcci (actualmente Sibioara) s-au asociat cu inginerul G.G. Vernescu din Constanţa în vederea exploatării zăcământului de granit care s-ar fi găsit pe terenurile lor, de 20 ha, respectiv 18 ha. Tudorancea şi Ciuceanu cumpăraseră terenurile de la statul român, în anul 1894, sub identităţile cadastrale „lotul 7”, respectiv „lotul 8”. Dar faptul că dobândiseră proprietatea în urmă cu două secole şi că o deţineau încă la începutul secolului trecut nu constituia o dovadă că statul a naţionalizat aceste suprafeţe, de la ei sau de la urmaşii lor, după anul 1945. În aceste condiţii, Comisia Locală de Fond Funciar Lumina, întrunită în şedinţă de analiză pe 25 noiembrie 2005, a dat singurul răspuns posibil: „aduceţi actele doveditoare de la Arhivele Statului după 1945”. De asemenea, pe 19 decembrie 2005, a fost transmis un nou răspuns: „Trebuie să faceţi dovada proprietăţii conform Titlu 6 art. 6 (consemnări între anii 1945-1990 – Registre Agricole, documente Arhivele Statului etc.), declaraţii [de la] vecini sau moştenitorii lor, pe toate laturile terenului pentru care s-a cerut reconstituirea. Se respinge, termen de contestaţie: 10 (zece) zile.”. În perioada care a urmat, moştenitoarele au mai obţinut un înscris de la Arhivele Naţionale. Noul document de arhivă era anterior primului război mondial şi atesta că asociaţii Tudorancea, Ciuceanu şi Vernescu concesionaseră drepturile de exploatare a terenurilor către industriaşul Alex S. Zisso din Bucureşti, în anul 1915. Dar comisia ceruse acte doveditoare ulterioare anului 1945. Or, neprimindu-le, soluţia devenea previzibilă. În consecinţă, pe 17 mai 2006, a respins şi acest demers al moştenitoarelor, comunicându-le că au dreptul legal la o contestaţie către Comisia Judeţeană, în termen de zece zile. Pe 5 iunie 2006, când termenul era deja scurs, Elena Mitrofan a încheiat un contract de asistenţă juridică, în nume propriu, cu avocatul Ionel Haşotti. A doua zi, pe 6 iunie 2006, avocatul a depus în numele ei o contestaţie la Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Pământului de la Prefectura Constanţa. Din motive pe care le vom detalia mai jos, Comisia Judeţeană nu s-a cramponat de termenul expirat, ci a dispus reluarea procedurilor. Iar aşa, clienta lui Haşotti şi verişoara sa au găsit răgazul să identifice câteva persoane care, deşi nu făceau parte din rândul vecinilor pe cele patru laturi ale proprietăţii, se arătau dispuse să declare „adevărul”. Pe 16 august 2006, toţi aceşti martori, vecini şi nevecini, au participat la o descindere pe teren şi la întocmirea unui proces-verbal, în care s-au înscris declaraţiile lor… contradictorii. Ciuceanu Georgeta, nepoata bătrânului Tudorancea, spunea: „cariera era pe stânga, nu ştiu ce e pe aici, nu erau cariere, nu erau drumuri…”. În schimb, martorul Mihu Gheorghe declara că „Tudorancea Nicolae a avut carieră la Sibioara, pe partea dreaptă…”. Şi tot aşa! Unul din martori avea doi ani la data când murise bătrânul, dar memoria lui funcţiona impecabil, din fragedă pruncie. După aşa dovezi, pe 29 august 2006, Comisia Locală Lumina a trimis Comisiei Judeţene propunerea de respingere a notificării de retrocedare, sub argumentaţia că petentele nu făceau dovada dreptului de proprietate şi a vechiului amplasament. Într-un final, Comisia Judeţeană a emis Hotărârea nr. 420 din 1 septembrie 2006, prin care a respins demersurile clientelor lui Haşotti.
Cum a apărut, ca din joben, un act nedatat şi necertificat de nimeni
Am rămas datori să explicăm considerentul pentru care Comisia Judeţeană acceptase reluarea procedurilor, chiar şi după expirarea termenului de contestaţie. Ei bine, în ziua în care a încheiat contractul de asistenţă cu avocatul Ionel Haşotti, Elena Mitrofan a depus, împreună cu verişoara ei Margareta Muscalu, o adresă la Prefectura Constanţa, înregistrată sub numărul 1.845/L/05.06.2006. Cele două doamne relatau, cu un scris de mână, că bunicul lor a murit pe 14 aprilie 1942, dar că terenul său a continuat să facă obiectul contractului de asociere din 1908 şi a celui de concesiune din 1915, care se refereau deopotrivă la exploatarea minieră a loturilor 7 şi 8. Ulterior, potrivit bătrânelor, proprietarii lotului 8 ar fi întreprins demersuri pentru a exploata terenul lor, separat, cu o terţă persoană, străină de natura actelor juridice din 1908 şi 1915. Din acest motiv, moştenitorii lui Tudorancea (şapte la număr) ar fi întocmit o notificare printr-un cabinet de avocatură din Constanţa, la 12 iulie 1947, în care arătau că termenul de asociere curge până în anul 1966, aşa cum ar fi reieşit şi din actul interpretativ autentificat sub nr. 236/1932 de Tribunalul Constanţa. „În executarea actelor de asociaţie s-a deschis şi exploatat cariera şi în acelaşi condiţiuni urmează să se meargă mai departe până în anul 1966” – se mai arăta în respectiva notificare. Iată, aşadar, un act ulterior anului 1945!
[pdf-embedder url=”http://img.ordinea.ro/uploads/2015/11/Actul-incert.pdf”]
Moştenitoarele renunţă să se mai folosească de actul incert
Dar acest înscris este total incert. În primul rând, aşa-zisa Notificare nu are număr şi dată de înregistrare, nu emană de la Arhivele Naţionale şi nici nu este certificată conform cu originalul de nicio instituţie. În al doilea rând, Arhivele Naţionale au răspuns într-o adresă oficială că actul interpretativ din 1932, prin care s-ar fi prelungit efectul contractelor de asociere şi concesiune din 1908 şi 1915 până în 1966, nu s-a păstrat în fondul arhivistic aflat în custodia acestei instituţii. Cu alte cuvinte, acel act interpretativ nu există, fizic, nicăieri. Desigur, nici notificarea în sine nu se păstrase la Arhive. Ulterior, în cadrul procesului, moştenitoarele vor renunţa să se mai prevaleze de acest înscris incert, deşi încercaseră să obţină cel puţin un efect psihologic asupra membrilor comisiei de retrocedare. Analizând mai în profunzime, avem temeiuri să credem că premisele de fapt ale aşa-zisei notificări erau cu totul străine de realitate. Aşa cum vom arăta mai jos, actul din 1915 era reziliat încă din 1923, astfel încât nu mai putea fi evocat în 1947, decât de cineva care rescria realitatea (fără ca măcar să păstreze elementele stilistice din actele juridice întocmite în perioada interbelică). De asemenea, susţinerea cu privire la faptul că s-ar fi început, pe loturile 7 şi 8, o exploatare minieră care urma să se continue până în 1966, nu are niciun corespondent în realitatea documentelor din Fondul Inspectoratului Geologic-Minier Constanţa, de la Arhivele Naţionale, studiate de autorul prezentului articol. Potrivit acestor documente oficiale, în perioada 1934-1945, la Sibioara a funcţionat, într-adevăr, o carieră, dar aceasta îi aparţinea antreprenorului Nicolae Moldoveanu şi se afla pe lotul nr. 2/1894. De asemenea, autorităţile au mai emis o licenţă minieră, dar nu lui Tudorancea sau Ciuceanu, ci industriaşului Marin Vlădescu-Olt, care n-a apucat, niciodată, să organizeze activitatea extractivă.
Tudorancea a reziliat contractul de concesiune în 1923
Aşa cum atestă un anunţ publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, numărul 127 din 8 septembrie 1923, Nicolae Tudorancea a denunţat contractul de concesiune încheiat în 1915 cu industriaşul Alexandru S. Zisso din Bucureşti. „Cu toate intervenţiile ce le-am făcut, nici în urma notificării aci alăturate cu No. 17.221/916, ce i-am adresat-o prin onor corpul de portărei, n-a făcut absolut nimic, n-a adus maşini, n-a adus cale ferată, n-a adus nici un vagonet şi pe întregul cuprins al carierei nu se află nici un lucrător şi nici un instrument de exploatare”, arăta Tudorancea în acţiunea sa. Şi, atunci, de unde au scos moştenitoarele, ca din joben, notificarea din 1947, care atestă ca reale situaţii care încetaseră să existe încă din 1923?
Executările silite şi spirala datoriilor
În Monitorul Oficial al României, au mai fost publicate şi două anunţuri de executare silită a terenului lui Tudorancea. Primul, în numărul 27 din 20 februarie 1924; al doilea, în numărul 109 din 23 mai 1929. Cererea de executare silită încuviinţată în 1924 era formulată de Banca Română de Scont, în vreme ce solicitarea din 1929 venea din partea cămătăresei Elena D. Sorescu din Constanţa. Prezumăm că Tudorancea a luat bani cu împrumut de la cămătăreasă, ca să-şi plătească datoria la bancă. Relevant, în acest sens, este faptul că ipoteca pusă în executare silită de Elena D. Sorescu fusese încheiată în 1924, când banca se pregătea să-i vândă terenul lui Tudorancea. Având nevoie de bani ca să îndestuleze banca, Tudorancea s-a împrumutat de la cămătari. Însă dobânzile mult mai mari l-au adus din nou în situaţia de executare silită, în 1929.
Relevant pentru speţa de faţă este faptul că, după anul 1929, niciun document de arhivă şi niciun anunţ din Monitorul Oficial nu conţine vreo referire la faptul că Tudorancea ar fi continuat să deţină lotul 7. Dar referinţe la Tudorancea există, însă toate îl arată ca fiind lipsit de posibilitatea de a mai garanta cu vreun imobil datoriile pe care le-a rostogolit în timp. În acest sens, trebuie să spunem că, pe 7 iulie 1934, Banca Franco-Română a notificat Primăria Sibioara să înscrie în registrul special al debitorilor pe Nicolae Tudorancea, care împrumutase 11.348 de lei, fiind girat de A. Crisăliţă. Observaţi că acest credit nu a fost garantat cu vreun imobil. De asemenea, pe 9 iulie 1934, notarul comunei Sibioara a fost notificat de Banca Centrală Cooperativă din Bucureşti să înscrie în registrul datornicilor pe acelaşi Tudorancea, alături de alte cinci persoane, pentru o datorie de 150.000 de lei, acumulată prin avalizarea unei cambii emise de Banca Populară Mircea cel Mare din Sibioara. Nici această datorie nu a fost garantată cu bunuri imobiliare. Dar, oare, după spirala datoriilor şi executărilor silite, mai avea Tudorancea vreo bucată din terenul de 20 de hectare primit de la stat?
În 1946, moştenitorii lui Tudorancea figurau pe lista ţăranilor fără terenuri
Nicolae Tudorancea a murit în anul 1942. Dacă ar fi lăsat în urma sa bunuri, Codul Civil care s-a schimbat abia la 1 octombrie 2011, impunea ca moştenitorii lui (şapte la număr, după cum se arăta în Notificarea incertă produsă de clientele lui Haşotti) să facă dezbaterea masei succesorale. O astfel de dezbatere nu s-a făcut. O serie de împrejurări, survenite în 1946, ne fac să credem că nu s-a dezbătut nicio succesiune, pentru simplul fapt că nu exista nicio masă succesorală de pe urma defunctului. În 1946, guvernul Groza a inaugurat aşa-zisa reformă agrară, prin care a expropriat proprietarii semnificativi, cu scopul de a împroprietări ţăranii săraci. Potrivit documentelor de arhivă (vezi aici documentele), categoria proprietarilor semnificativi de la Sibioara a fost constituită din 16 persoane/familii: Nicolae şi Paraschiva Bârzan (s-au expropriat 153 de hectare, din 203 deţinute); Ahile şi Elena Capato (expropriat 77 ha, din 127); Silvia Chipară (exp. 116 ha, din 116); Stela Colonel Blănaru (exp. 44 ha, din 94); Dr. Gh. Vasilescu (exp. 63 ha, din 113); moştenitorii lui Coman Ciuceanu (exp. 28 ha, din 78); Paraschiva Ciuceanu (exp. 19 ha, din 19); Horia Chipară (exp. 13 ha, din 63); Anişoara Sassu (exp. 6 ha, din 56); Maior Gh. Boierescu (exp. 37 ha, din 37); Vasile Popa (exp. 10 ha, din 10); Ion Iorgu (exp. 17 ha, din 17); moştenitorii lui I. Caroafă (exp. 7 ha, din 7); moştenitorii lui Mihalache Stere (exp. 8 h şi 1.222 mp), Ion Mitrea (exp. 50 ha, din 100). Deşi regula era aceea că nimeni nu putea deţine mai mult de 50 de hectare de teren agricol, cifrele de mai sus arată că s-au expropriat integral, chiar şi proprietăţi mici, de 7 au 8 hectare. O parte din proprietăţile familiei Ciuceanu au fost expropriate (vezi dovada aici). De asemenea, un alt dosar păstrat la Arhivele Naţionale atestă faptul că a fost expropriat şi lotul 6/1894 (vezi aici), de 30 de hectare, care fusese deţinut până atunci de preotul Iosif Grigorescu (dar urmaşii preotului nu au fost chemaţi ca martori în procedurile de retrocedare, deşi ei chiar aveau calitatea de vecini pe una din laturile terenului). Iată că reforma agrară nu i-a cruţat, deloc, pe vecinii lui Tudorancea. Dar de la el, comuniştii n-au luat nimic. Şi nu doar că n-au luat, dar l-au trecut pe fiul său cel mare, Aurel, care devenise cap de familie, pe lista ţăranilor săraci, lipsiţi de proprietăţi funciare, cu propunerea de a fi împroprietărit cu cinci hectare, pentru a-şi asigura traiul zilnic. De asemenea, autorităţile constatau că Dumitru Tudorancea, un alt moştenitor, menţionat ca atare în Notificarea incertă de care s-au folosit clientele lui Haşotti, avea proprietăţi funciare ZERO fiind admis la împroprietărirea cu cinci hectare. Nu în ultimul rând ca importanţă, soţia supravieţuitoare a lui Nicolae Tudorancea, Maria, născută în 1877, a fost împroprietărită, la reforma agrară, cu un hectar de teren. Oamenii ăştia nu aveau proprietăţi funciare; ei făceau parte din categoria ţăranilor săraci, lipsiţi de mijloace de subzistenţă.
[pdf-embedder url=”http://img.ordinea.ro/uploads/2015/11/Saraci-lipiti-pamantului.pdf”]
Aşa certifică documentele oficiale de la Arhivele Naţionale!!! În rând cu multe altele, ele atestă că dreptul de moştenire al clientelor lui Ionel Haşotti a fost inventat. Autorul bătrânelor e Aurel Tudorancea, că numai de la el putea naţionaliza statul vreun teren, îndeplinind condiţia minimală de a fi atunci în viaţă. Dar, deşi era cât se poate de viu, documentele epocii atestă că făcea parte din rândul ţăranilor fără pământ. Ca să ascundă această evidenţă, moştenitoarele au spus că autorul lor a fost bunicul care dobândise terenul cu două secole `nainte, care îşi rostogolise datoriile dintr-un credit în altul şi dintr-o executare silită în alta, dar care, mai ales, era mort la naţionalizare, nemaiavând în realitate niciun drept de autor. Culmea, alte persoane care au indicat ca autori pe copii lui Tudorancea (care trăiau la momentul naţionalizării) au reuşit să retrocedeze bucăţi bune din suprafaţa cerută încă o dată şi obţinută pe de-ntregul de clientele lui Haşotti. Căci aşa s-a procedat la Sibioara, au retrocedat şi pentru autorii vii, dar şi pentru cei morţi (veţi vedea probele în episodul viitor!). Va urma!
