Exclusiv
De ce n-o întreabă procurorii de sănătate pe Elena Mitrofan, clienta avocatului Haşotti
Retrocedările de la Sibioara şi Mihail Kogălniceanu, pe care le-am prezentat pe larg în publicaţia noastră, seamănă, din multe puncte de vedere, ca două picături de apă. Ambele litigii au fost pornite de Elena Mitrofan, o septuagenară din Mihail Kogălniceanu, care a descoperit subit, în 2005, că ar mai avea de retrocedat şi alte terenuri decât acelea pe care le retrocedase deja în anii 90. În litigiul de la Sibioara, ea s-a aliat cu verişoara ei, Margareta Muscalu, din Constanţa, pentru a revednica o proprietate confiscată de comunişti după anul 1945, de la bunicul lor comun, Nicolae Tudorancea, decedat în 1942, cu mult înainte de venirea comuniştilor. În litigiul de la Kogălniceanu, Mitrofan a pornit pe cont propriu, revendicând o proprietate a bunicii sale, Maria Tudorancea. Vom lămuri mai jos ce avere aveau aceşti autori, în actele studiate de noi la Arhivele Naţionale. Dar până atunci, continuăm cu lista asemănărilor. Un alt element comun este acela că ambele procese au fost susţinute de un singur avocat, respectiv Ionel Haşotti, fost avocat comunist, fost revoluţionar, devenit după 1990 unul din cei mai influenţi oameni din sistemul de justiţie, şef al Baroului tradiţional Constanţa, adjunct al şefului Uniunii Naţionale a Barourilor din România. Başca avocat pledant în câteva procese de răsunet, precum retrocedările care au devastat Constanţa de spaţiile ei verzi din Parcul Tăbăcărie şi Parcul RATC, executarea silită de 14 milioane de euro a firmei italiene Fincogero SpA Catania împotriva Primăriei Constanţa, procesul penal al armatorului sirian Mustafa Tartoussi, acuzat de procurori că l-a ajutat să fugă din România pe teroristul internaţional Omar Hayssam, precum şi procesele comerciale ale companiilor Unicom Holding şi Unicom Trading, deţinute de Gazprom, compania petrolieră de stat din Rusia. Desigur, lista este impresionantă şi poate face obiectul unei descrieri de zeci de pagini.
Câtă dreptate poate să dea o judecătoare acuzată de luare de mită?
În ambele procese de retrocedare, clientele lui Haşotti au urmărit să obţină în proprietate felii din inima unor amplasamente care se aflau în folosinţa legală a unor companii, fără ca acestea să fie citate în faţa instanţelor de judecată. Astfel, s-au judecat clientele lui Haşotti cu reprezentanţii comisiilor de retrocedare, în vreme ce Somaco Construct SRL şi Cargo Romena SRL, cele două companii care deţineau folosinţa legală a suprafeţelor în discuţie, nici nu au ştiut de proces, ca să formuleze apărări în interes alăturat comisiilor locale.
Ambele dosare au fost judecate pe fond de controversata judecătoare Corina Eugenia Jianu, distribuită de vreo doi ani într-un proces de corupţie iniţiat de procurorii DNA. În sarcina fostei judecătoare a fost reţinută de procurori o faptă de luare de mită, în vederea pronunţări unor hotărâri judecătoreşti de retrocedare, prin fraudă la lege. Desigur, fosta magistrată se bucură de prezumţia de nevinovăţie. Dar nu putem să nu amintim că au fost clienţi care şi-au clonat acţiunile în mai multe exemplare identice. Când una din clone era repartizată judecătoarei Jianu, reclamanţii depuneau cereri de renunţare la judecată în celelalte dosare cu obiect identic. Astfel îşi alegeau judecătoarea… ştiau ei de ce! Mai departe, aşa cum au afirmat procurorii DNA, Jianu le recunoştea calitatea de moştenitori, în baza unor schiţe desenate de experţii extrajudiciari plătiţi chiar de ei, precum şi în baza unor martori găsiţi la întâmplare, deşi legea o obliga să audieze doar martorii care în mod direct sau prin autorii lor au fost vecini cu proprietatea revendicată. Nici la Sibioara, nici la Kogălniceanu, martorii audiaţi nu au fost vecinii de pe cele patru laturi ale amplasamentului, ci rudele şi foştii subordonaţi ai Elenei Mitrofan. Dar judecătoarea comună a plecat în ambele cazuri urechea la pledoaria avocatului comun.
Firmele care deţineau folosinţa legală a terenurilor, n-au fost citate în proces
Ionel Haşotti
În ambele procese s-au administrat expertize întocmite de specialişti miopi, care n-au văzut sau n-au vrut să vadă că amplasamentele studiate nu erau libere de sarcini, fiind ocupate de active (clădiri, exploataţie minieră activă, echipamente de exploatare industrială). Ambele amplasamente revendicate erau exceptate prin lege de la retrocedare. Astfel, amplasamentul minier de la Sibioara făcea obiectul unei licenţe exclusive de exploatare, fiind exceptat în mod expres de la restituire, prin articolul 4, aliniatul 1 din Legea 1/2000. În cazul Mihail Kogălniceanu, pe terenul solicitat se aflau clădiri, iar filozofia generală a legilor de retrocedare este aceea că suprafeţele ocupate de construcţii, de drumuri publice, de active civile şi industriale, nu se restituie în natură. Ionel Haşotti, avocatul care a pledat în ambele cauze, are o viziune ultraliberală, în sensul eliminării tuturor restricţiilor legale la restituirea proprietăţilor confiscate de regimul comunist. Ca dovadă, domnia sa a mai obţinut şi alte hotărâri de restituire a unor terenuri ocupate de clădiri, aşa cum a fost în cazul halucinant de la RATC (pe care îl vom trata într-un articol separat).
Două companii partenere NATO în luptă cu avocatul firmelor ruseşti din Portul Constanţa
În mod bizar, cele două companii cărora li s-a tras terenul de sub picioare, aveau o notă comună. Aceasta nu era dată de acţionari comuni sau de interese comune, ci de statutul special al celor două companii în raport cu NATO şi cu armata americană. Ambele companii erau partenere NATO. Cargo Romena SRL presta activităţi de catering şi de cazare pentru armata americană din baza de la Mihail Kogălniceanu, obţinând toate certificările din partea NATO şi a Pentagonului pentru a fi implicată în acea relaţie specială. De cealaltă parte, Somaco Construct SRL este deţinută de SC Comprest Util SRL (firma omului de afaceri Grigore Comănescu), certificată de Comandamentul Logistic Întrunit pentru prestarea activităţilor codificate de înzestrare din domeniul apărării. Firma deţine, conform certificatului, „Codul NATO de agent economic” 00AEL, din 3 iunie 2005. De altfel, procedura de certificare a fost declanşată după ce, în perioada construirii bazei militare americane de la Mihail Kogălniceanu, o delegaţie formată din reprezentanţii armatei americane şi ai Ministerului Apărării Naţionale din România a vizitat sediul Comprest Util SRL, solicitându-i concursul la lucrările de amenajare. Aşadar, ambele companii aveau un statut privilegiat. Ele au fost târâte în procese de ani de zile de această Elen Mitrofan, care a fost reprezentată convenţional de Ionel Haşotti. Aşa cum arătam mai sus, Haşotti are în portofoliul său de clienţi şi firmele ruseşti care operează în Portul Constanţa.
Din pensiile cui au susţinut clientele lui Haşotti costurile colosale?
Fiul Elenei Mitrofan
În sfârşit, o ultimă trăsătură comună importantă a fost aceea că, în ambele cauze, clientele lui Haşotti au suportat cheltuieli impresionante cu demararea proceselor, cu expertizele şi contraexpertizele, cu dosarele penale, cu executarea silită, cu zecile de cauze conexe. Au fost cheltuieli colosale, pe care bietele pensionare nu prea aveau de unde să le suporte. Fiul Elenei Mitrofan lucrează în sistemul penitenciar, pe o leafă la stat. Iar fiii Margaretei Muscalu, aşa cum arăta chiar Ionel Haşotti în cadrul unei pledoarii în faţa instanţei de judecată, erau doi bieţi şoferi. De unde au avut aceşti oameni simpli, cu venituri modeste, atâta bănet? Cine i-a finanţat în activităţile lor? Şi de unde a avut familia lor, bunicii şi străbunici, atâta avere?
Autorul Nicolae Tudorancea, un veşnic datornic la bănci şi cămătari
Ei bine, potrivit documentării noastre întreprinse la Arhivele Naţionale şi la Monitorul Oficial al României, bunicul celor două pensionare a avut o situaţie incertă din punct de vedere patrimonial. Deşi a fost împroprietărit la colonizarea Dobrogei cu 20 de hectare la Sibioara, Nicolae Tudorancea a intrat într-o spirală a datoriilor încă de la începutul perioadei interbelice. Bătrânul se îndatorase la mai multe bănci comerciale. În 1924, proprietăţile sale au fost supuse executării silite. Însă Tudorancea a reşit să obţină un împrumut de la o cămătăreasă din Constanţa, pe numele ei Elena D. Sorescu. Aşa a scăpat de executarea băncii, însă a dat din lac în puţ, deoarece cămătăreasa a pornit la rândul ei procedurile de executare silită, în anul 1930. Noi nu am mai identificat niciun document de arhivă sau vreun anunţ în Monitorul Oficial, în care să se pomenească de proprietatea lui Tudorancea, ulterior anului 1930. În schimb, am descoperit alte credite luate de acesta de la cooperativele de credit, garantate cu producţia agricolă, iar nu cu vreo proprietate.
Mitrofan depozita la ea acasă acte notariale vechi de 58 de ani
Un alt act din 1938, neidentificat de noi în dosarele Primăriei Sibioara de la Arhivele Naţionale, dar depus de nişte nepoţi ai bătrânului într-o procedură de retrocedare din 1991, atesta că acesta ar fi înstrăinat cinci hectare din lotul său de 20, fiicei sale Paraschiva Cangea. Aşadar, dacă actul este real, bătrânul a rămas cu doar 15 hectare de teren la Sibioara (dar clientele lui Haşotti au cerut 20).
Apoi, mai este un act din anul 1948, care îl contrazice pe acela din 1938, atestând că moştenitorii bătrânului deţineau în devălmăşie întregul lot de 20 de hectare. Înscrisul din 1948 a fost adus în faţa unei instanţe de judecată de Elena Mitrofan de la ea de acasă, în 2006. Bătrâna a spus că ar fi ţinut documentul în păstrare din 1948 până în 2006. Nu s-a atins de el, nici măcar în anii 90, când atât ea, cât şi alţi urmaşi ai lui Nicolae Tudorancea, au solicitat retrocedări de terenuri. Dar hârtia din 1948 adusă de Mitrofan de acasă nu contrazice doar actul din 1938, la care ne-am referit mai sus. Contrazice şi un anunţ publicat în Monitorul Oficial al României, prin care Nicolae Tudorancea denunţase, în 1923, un contract de concesiune încheiat în 1915. Hârtia păstrată de Elena Mitrofan timp de mai bine de jumătate de secol invoca tocmai contractul care fusese denunţat cu alt sfert de secol înainte, de unde şi suspiciunea că e un fals.
La Reforma Agrară, soţia şi fiii lui Tudorancea era ţărani săraci, lipiţi pământului
În sfârşit, hârtia în cauză contrazice şi toate înscrisurile oficiale întocmite în anul 1946, la reforma agrară, prin care terenurile agricole au fost luate de la bogaţi şi date, în felii mai mici, săracilor. Deşi cei doi vecini ai lui Tudorancea, în speţă Coman Ciuceanu (prin moştenitori) şi preotul Iosif Grigorescu, au fost expropriaţi, el a scăpat neatins. Soţia sa, care era atunci în viaţă, a primit din partea statului un hectar de teren agricol, pentru a-şi susţine existenţa. Iar doi dintre fiii lui Tudorancea, Dumitru şi Aurel, au fost menţionaţi într-un document întocmit de autorităţile comuniste, în rândul ţăranilor săraci, cu proprietăţi agricole ZERO, fiind şi ei propuşi la împroprietărirea cu câte cinci hectare de pământ. Aşa spun actele epocii, că familia Tudorancea era săracă lipită pământului, în anul 1946.
Urmaşii lui Tudorancea au figurat, după anul 1950, ca proprietari ai unor suprafeţe de teren. Dar înregistrările de rol fiscal din acei ani nu lămuresc dacă suprafeţele fuseseră obţinute prin împroprietărire la reforma agrară din 1946, prin cumpărare sau prin moştenire de la bătrânul Tudorancea.
Un pomelnic de retrocedări la Sibioara
Detaliile despre înregistrările de rol agrar au fost prezentate de Primăria Comunei Lumina, într-un document din 20 octombrie 2015, întocmit pentru uzul unei instanţe de judecată.
[pdf-embedder url=”http://img.ordinea.ro/uploads/2015/11/Referat-Primaria-Lumina.pdf”]
Potrivit acelui document „în perioada 1950-1955, proprietatea numitului Tudorancea Aurel creşte de la 5 ha la 9,2 ha”. Documentul nu precizează dacă suprafaţa iniţială, de cinci hectare, fusese dobândită de Aurel Tudorancea în cadrul reformei agrare din anul 1946. Însă specifică faptul că o urmaşă a acestuia, pe numele ei Ioana Tudorancea, a revendicat întreaga suprafaţă, în anul 1991, primind şase hectare în propietate şi despăgubiri pentru diferenţa nerestituită de 3,2 hectare. De asemenea, documentul citat atestă că Elena Tudorancea, soţia lui Dumitru Tudorancea (celălalt fiu propus la împroprietărire în 1946, care între timp decedase) s-a înscris cu 7 hectare în registrul agricol al comunei, în perioada 1950-1955. Nici în acest caz nu s-a lămurit dacă terenul fusese dobândit la reforma agrară, prin cumpărare sau prin moştenire de la Nicolae Tudorancea. În anul 1991, urmaşii Elenei Tudorancea au retrocedat integral cele şapte hectare. În sfârşit, tot în anul 1991, aşa cum reiese din documentul citat, autorităţile au retrocedat alte cinci hectare de teren către urmaşii Paraschivei Cangea, una dintre fiicele lui Nicolae Tudorancea. Urmaşii Paraschivei au depus un înscris care arăta că autoarea lor dobândise terenul de la tatăl ei, în anul 1938 – situaţie la care ne-am referit mai sus. Primăria Lumina arată că, într-adevăr, Paraschiva Cangea a figurat în registrul agricol al fostei comune Sibioara cu cinci hectare de islaz, în perioada 1945-1949, precizând că suprafaţa a fost dobândită prin donaţie de la tatăl ei.
Cum a descoperit Mitrofan că bunica ei săracă era mare latifundiară şi la Kogălniceanu
După ce a adus de acasă, în 2006, documentul care atesta o situaţie contrazisă de anunţul publicat în Monitorul Oficial în anul 1923, de actul de donaţie din 1938 şi de situaţiile întocmite la reforma agrară, Elena Mitrofan a mai descoperit un act, din 1949, care atesta că bunica ei de la Sibioara avea terenuri şi la Mihail Kogălniceanu. Pe acesta l-a descoperit în dublu exemplar: unul cu ştampilă de autenticitate de la Arhivele Naţionale, iar altul necertificat de nimeni, adus de la ea de acasă, care fusese scris de o altă mână, deşi avea acelaşi conţinut. Am arătat pe larg în materialele anterioare că proprietarul vecin înscris pe actul din 1949, pe numele său Barbu Teşeleanu, era născut în anul 1939 şi, având doar zece ani, nu putea fi subiect al dreptului de proprietate.
Ca element de noutate, am descoperit însă că Elena Mitrofan obţinuse în procedura retrocedării încă 13 hectare de teren arabil, iar fratele ei, Ioan Tudorancea din Ovidiu, retrocedase şi el 10 hectare de teren arabil, la Mihail Kogălniceanu. Situaţia reiese chiar din declaraţiile celor doi depuse la Primăria Mihail Kogălniceanu în 24 noiembrie 2005.
[pdf-embedder url=”http://img.ordinea.ro/uploads/2016/02/Terenuri-Mitrofan.pdf”]
Mitrofan l-a tradus chiar şi pe fratele ei, cu un act notarial din 1972
În sfârşit, alte documente ajunse în posesia noastră arată că cei doi fraţi s-au judecat în perioada 1993 – 1997 pentru moştenirea părintească. Astfel, Elena Mitrofan a solicitat instanţei să-l exludă de la moştenirea părintească pe fratele ei, Ioan Tudorancea, pe motiv că acesta ar fi renunţat la succesiunea tatălui lor comun, decedat în 1970, dar mai ales pentru că vechea locuinţă părintească fusese demolată, în locul ei fiind construit un imobil nou, cu aportul exclusiv al soţilor Mitrofan. Ioan Tudorancea nu a recunoscut că ar fi renunţat la moştenire, dar un act notarial depus de Mitrofan, datând din 1972, îi susţinea poziţia. Convingător de felul său, avocatul Elenei Mitrofan (care nu a fost Ionel Haşotti, ci o altă persoană) a reuşit să obţină o victorie finală, consacrată în Decizia Civilă nr. 1732/02.12.1997, după ce a probat că bătrâna obţinuse înainte de judecarea procesului un titlu de proprietate asupra terenului intravilan, prin ordin al prefectului. În realitate, Ordinul Prefectului poartă numărul 57/31.03.1999 şi nu putea exista fizic în anul 1997.
[pdf-embedder url=”http://img.ordinea.ro/uploads/2016/02/Litigiul-dintre-Mitrofan-si-fratele-ei.pdf”]
Deşi toate evidenţele arată o conduită cel puţin dubioasă a Elenei Mitrofan – această depozitară de acte de arhivă, la ea acasă – organele penale nu prea au întrebat-o de sănătate. Având aşa avocaţi buni, înţelegem şi de ce.
În loc de concluzii
Împotriva Elenei Mitrofan, a avocatului Ionel Haşotti şi a judecătorilor care au pronunţat hotărârile prin fraudă la lege au fost depuse mai multe plângeri penale. Reprezentanţii Somaco Construct SRL au arătat în demersurile lor că avocatul Haşotti a obţinut restituirea în natură a terenului din incinta perimetrului minier de la Sibioara, minţind cu gura lui că suprafaţa ar fi liberă de sarcini şi neafectată activităţilor de exploatare minieră. Ulterior, prevalându-se de titlul astfel obţinut, a solicitat, pentru clientele sale, demolarea clădirilor şi evacuarea echipamentelor miniere ale firmei Somaco Construct SRL, a căror existenţă o negase anterior. Deşi faptele penale sunt de ordinul evidenţei, dosarele trenează de ani de zile. În luna noiembrie a anului trecut, salariaţii Somaco Construct SRL au ieşit în stradă, în cadrul unui miting de protest. Ei cereau ca organele penale să verifice retrocedarea obţinută prin fraudă la lege, de clientele lui Haşotti (una dintre ele a decedat între timp), în incinta perimetrului minier de la Sibioara. Deşi într-o primă fază DNA a ridicat dosarele de judecată de la arhiva instanţelor, cazul este departe de a se rezolva. În aceste condiţii, nu este exclus ca salariaţii firmei să întreprindă noi acţiuni de protest, inclusiv la Bucureşti. Salariaţii privesc nedumeriţi cum se soluţionează atâtea cazuri de corupţie în România, dar cazul care le-a afectat dreptul de proprietate şi de folosinţă asupra terenului, dreptul exclusiv de exploatare (interzis şi el printr-o altă hotărâre judecătorească extrem de controversată) şi siguranţa locurilor de muncă, nu este soluţionat de ani de zile. Ei nu vor să accepte că în România funcţionează o justiţie selectivă. Şi, de aceea, cer să se facă dreptate. Dacă este de neconceput ca terenurile unei firme străine să fie retrocedate unor terţi în baza minciunilor, la fel de neconceput ar trebui să fie şi pentru firmele româneşti, a căror seriozitate a fost recunoscută chiar de partenerii americani şi de NATO. Oare statul român nu are nişte angajamente de respectat?
