Opinie
Iubind Iubirea întrupată – Femeile purtătoare de mir
Pe câtă iubire, pe atâta devotament și curaj. Închipuiți-vă un Ierusalim frământat de răstignirea Nazarineanului, în care guvernatorul, mai marele Templului și toți cei îndrituiți își luau măsuri de precauție pentru ca nu cumva “Rătăcirea cea mai de pe urmă fie mai rea decât cea dintâi”. Păzeau cu toată forța mormântul Mântuitorului pentru a nu-i fi furat trupul.
Și era dis de dimineață. O dimineață scăldată în lumina învierii în care zorii aveau o altă rază – una venită din raiul ce fusese deschis prin Jertfa Fiului. Ungerea cu mir a trupului celui mort era o practică împletită din tradiția ebraică și cea egipteană prin care înmiresmarea era dovada grijii față de cel trecut în umbra morții. Și, după unii scriitori aceasta se întâmpla trei zile la rând, după alții de 40 de zile. Gestul devenise o practică a întregii lumi antice unde erau civilizații ce practicau înhumarea. Azi, femeile noastre merg la mormânt cu tămâie la fiecare ivire a zorilor, în același răstimp – 40 de zile.
Și ele, mironosițele femei, cu miruri, dis de dimineață plecând către mormânt nu s-au temut de nimeni și nimic. Nici că vor fi recunoscute, asemeni lui Petru și posibil si a celorlalți ucenici care de teamă nu erau sub cruce, cu excepția blândului Ioan, devenit evanghelist și protector al Maicii Domnului. Astfel că Maria Magdalena, cealaltă Marie și Salomeea se întrebau mergând pe cale cine le va prăvăli piatra de la ușa mormântului. Însă când au ajuns acolo au văzut că nu mai era nevoie, pentru că era prăvălită devenind astfel primele martore ale Învierii, așa cum Hristos spusese în viață fiind. Curajul înfruntă teama venită din întâlnirea cu tânărul în alb – mesager/înger al Domnului sau, după unii Părinți și Scriitori Bisericești trupul transfigurat al Domnului. Această transfigurare nu trebuie văzută ca o nălucă, ci ca un trup spiritualizat, ce depășise barierele materiale, dovadă fiind intrarea sa prin ușile încuiate. Nu era o fantomă, ci era trup în ale cărui răni Toma a pus mâna sa, era trup care a frânt și a mâncat Paștile cu ucenicii săi. Faptul că a mâncat este dovada că, Dumnezeu fiind, putea percepe toate ale omului, însă deschisese drumul către toate cele ale Celui ce ține și susține întreg universul prin natura sa imaterială, dar logică, dar care se și poate materializa în fiecare particulă.
Și femeile, că despre ele este vorba, sunt primele pe care Hristos le consideră pregătite să primească vestea, să înțeleagă și să spună ucenicilor. Unii ar spune că ele sunt mai naive și credule. Însă dincolo de toate ele sunt înzestrate cu intuiție, cu sensibilități ce le ajută să înțeleagă și să perceapă mai bine lumea spirituală. Dincolo de toate ele iubesc, încredințate de iubirea Lui simțită prin protecția, bunătatea și dăruirea Lui față de oameni manifestată prin fapte pe toate căile pe unde a umblat. Cât curaj, câtă nebunie, cât devotament să spui lumii ce se ferea de Înviere, că Hristos a înviat! Au coborât în Ierusalim, apoi în Galileea unde Hristos spusese va ajunge la trei zile după răstignire și unde Maica Domnului Îl aștepta alături de ucenici. Ierusalimul Învierii era într-o stare de fierbere. Așteptau învierea, însă se temeau de ea. Unii au aflat în cetate prin șoata de bucurie a mironosițelor. Era un Ierusalim împărțit în două cete – cei mulți care au cerut răstignirea și s-au bucurat de ea, dar s-au temut de Înviere, în timp ce ceilalți – mai puțini, s-au întristat de răstignire, au așteptat s-au bucurat de Înviere. Și bucuria le-a fost deplina. Unora S-a arătat, altora nu, unii L-au recunoscut, alții nu. În drumul spre Emaus, proprii Săi ucenici nu L-au recunoscut. “Cum de nu ardea inima în noi când ne vorbea…” Lor, femeilor purtătoare de mir, le ardea inima și au explodat în bucuria dătătoare de viață a înfrângerii morții. L-au recunoscut. Și erau în stare să își dea viața pentru El, așa cum aveau să facă și mucenicii primelor veacuri, dar și ucenicii, cu excepția lui Ioan cel care avea să moară de bătrânețe în aceeași pace, bucurie și liniște dobândite prin contopirea existențială cu Iisus și apoi prin slujirea și grija față de Maica Domnului. Apostolul rămâne în permanent legătură cu El – prin iubire și din iubire.
Și Femeile Mironosițe, a căror duminică este azi, rămân ancorate în curajul iubitor al mărturisirii. Ele, dincolo de a nu se teme să meargă la mormânt mărturisesc Învierea Lui, pentru că tema fusese alungată de iubirea lor ce se împlinea iubind Iubirea întrupată.
