Opinie
Când nu ai om, vine Dumnezeu la tine. Singurătate și solitudine
Singurătatea este o stare tradusă prin nevoia de a avea om alături, iar absența acestuia este simțită acut în incapacitatea de a deveni integru de unul singur. Comparativ cu solitudinea care este alegerea izolării, singurătatea este percepută ca nefiind o alegere, ci o conjunctură, având conotații negative. Omul singur este trist, pe când solitarul este oarecum independent de ceilalți, dar în dependență de Cel care îi oferă rostul și sensul. Omul care simte singurătatea ca fiind apăsătoare, nu percepe solitudinea ca fiind momentul propice dezvoltării unei relații cu sine. Și zi după zi, singurătatea îi aduce boală și zacere. Duminică, in biserici s-a vorbit despre un om singur care va deveni solitar.
Se spune despre el că zăcea de 38 de ani, dar că spera să ajungă să se vindece prin afundarea în apa Vitezdei – care, în traducere înseamnă ”casa izvoarelor milei”. De jur împrejurul acestui izvor/lac/scăldătoare, se construiseră cinci pridvoare pentru că erau recunoscute calitățile sale terapeutice. În acele pridvoare se aflau mulți bolnavi, deoarce exista credința locală că, cel ce se aruncă primul în apă, după ce se tulbură, acela se vindecă. Nu ar fi de mirare să fi fost un lac sulfuros care, periodic se tulbura, încărcându-se astfel de proprietăți terepeutice. Despre omul singur ni se spune că suferea, dar nu atât suferința fizică, despre care nu ne sunt date amănunte, cât suferința lui părea să plece din singurătate. La întrebarea dacă dorește să se însănătoșască, bolnavul răspunde: “nu am om!”, dorind parcă să Îl determine pe Iisus să îl sprijine pentru a ajunge primul să se arunce în apa tămăduitoare. Nu răspunde ca mulți alți vindecați – ”Da Doamne, vreau!” El spune că nu are om să îl ajute. Ca și când, degeaba își dorește vindecarea, că el singur nu poate. Cum s-ar spune azi, la o simplă analiză, omul din Vitezda era în depresie. El nu se putea ridica din zacerea ce venise la pachet cu neputința vindecării. Dar a avut răbdarea și firul de credință de care s-a prins. Pentru această perseverență de 38 de ani Hristos îi spune simplu – “Scoala-te, ia-ți patul tău si umblă. Și îndată omul s-a facut sănatos, si-a luat patul și umbla.” (Ioan 5,8)
Este momentul în care omul din Vitezda iese din singurătate și intră în solitudinea ce îi dă posibilitatea de a-și lămuri sieși relația cu Vindecătorul. Astfel că, la momentul la care este certat de evrei că își cară patul (targa) în zi de odihnă/ sabbat și nu are voie, el mărturisește că ascultă de Cel ce l-a făcut sănătos, dar nu știe cine e. Deodată omul ce se temea de singurătate, este înconjurat de omeni, însă tema de ipocrizia legalistă a evreilor anulează în cel vindecat curajul răspunderii. El nu își asumă încălcarea Legii, preferă să împartă vina cu Cel ce l-a vindecat. În această stare de duplicitate el și-a continuat drumul spre Templu cu gând să mulțumească pentru că a primit sănătatea așteptată 38 de ani. Când însă s-a reîntâlnit la Templu cu Hristos, L-a recunoscut, cu tot cu gândurile sale, încredințându-l că este mai presus de lege și de tămăduirile din Vitezda “Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.” (Ioan 5, 14).
