Exclusiv
Carlos Şacalul, o piesă pe tabla de joc a serviciilor secrete
Serviciile secrete s-au dovedit pline de inspiraţie în timpul Războiului Rece, şi nu de puţine ori au apelat la romane de ficţiune pentru a construi personaje aparent reale. Este şi cazul teroristului “CARLOS”, personaj inspirat din romanul „The Day of the Jackal” – publicat în 1971 de scriitorul englez Frederick Forsyth, fost pilot al Royal Air Force. Cartea urmărește profilul şi destinul unui asasin misterios, plătit de către o organizaţie secretă să-l asasineze pe președintele Franţei, Charles de Gaulle. În 1973 această poveste a inspirat şi filmul cu acelaşi nume, o producţie anglo-franceză, pusă în operă de talentatul director austriac Fred Zinnemann.
Fiind cel mai în vârstă fiu al unui avocat miliardar columbian expatriat în Venezuela, Carlos – pe numele său real Ilici Ramirez-Sanchez – s-a înscris la una din şcolile de gherilă ale lui Fidel Castro. Alegerea s-a datorat influenţei fratelui său mai mic, la momentul respectiv lider al Partidului Comunist din Venezuela. Aceste „şcoli speciale” au funcţionat în perioada respectivă în Cuba sub coordonarea „Dirección General de Inteligencia” (securitatea cubaneză), instituţie fondată cu sprijinul serviciilor secrete cehoslovace, sub controlul direct al NKVD-ului rusesc. Aşa se face că, în vara lui 1966, la tabăra Camp Matanza de lângă Havana, Ilici a fost antrenat chiar de Generalul rus Viktor Simenov.
După această „practică” de câteva luni, Ilici părăseşte Havana cu destinaţia Marea Britanie, sub pretextul înscrierii la o universitate engleză. Doi ai mai târziu încearcă să se înscrie şi la Sorbona, dar este respins. Este acceptat în final, în 1968, coincidenţă sau nu, la universitatea moscovită „Patrice Lumumba University”, instituţie fondată de sovietici în anul 1960 în scopul „sprijinirii naţiunilor prietene.” Conform jurnaliștilor BBC, această instituţie de învăţământ era doar „un cuib notoriu pentru recrutarea comuniştilor străini în Uniunea Sovietică.”
Este exmatriculat un an mai târziu (1969) din cauza prieteniei sale cu studentul Mohammed Boudina, liderul unui comando palestinian, care organizase mai multe proteste considerate anti-sovietice. Părăseşte astfel Moscova cu destinaţia Beirut, Liban, unde se înrolează în „Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei” – organizaţie politică şi paramilitară a arabilor palestinieni, înfiinţată în 1964, la Ierusalim. Participă, începând din primăvara lui 1970, alături de gherilele palestiniene, la luptele împotriva Regelui Hussein al Iordaniei.
Carlos devine “Şacalul” tocmai în 1973
După luptele din Iordania, revine în 1971 în Marea Britanie, unde frecventează cercurile înaltei societăţi londoneze. Un an mai târziu pune umărul la organizarea celebrului atentat sângeros din timpul jocurilor Olimpice de la Munich. Acest eveniment a rămas în istorie sub eticheta „Masacrul de la Munich” după ce organizaţia teroristă „Septembrie Negru” i-a luat ostateci şi asasinat pe membrii lotului olimpic al Israelului. Din acel moment serviciile secrete israeliene au declanşat operaţiunea „Mânia lui Dumnezeu” fiind vânaţi unul câte unul toţi teroriştii care participaseră la sângerosul atac. Şi astfel, în 1973, o echipă israeliană de mercenari îl asasinează pe Mohammed Boudina, prietenul lui Carlos din studenţie de la Moscova. Este momentul în care toate operaţiunile teroriste din Europa trec sub comanda lui Carlos finanţat de colonelul Muammar al-Gaddafi, conducătorul Libiei, prin intermediul organizaţiei teroriste „Frontul de Respingere.”
Pe linia luptei cu Israelul, în 1973, Carlos este trimis de liderii mişcării palestiniene să-l asasineze pe Edward Sieff, proprietarul lanţului Marks & Spencer. Împuşcat în faţa casei sale din Londra, Edward Sieff a supravieţuit totuşi atacului (Carlos folosind, se pare, un pistol defect). Un an mai târziu organizează un atentat cu grenadă împotriva băncii Hopoalim din Londra, după care, vânat de serviciile secrete britanice, îşi mută cartierul general la Paris (zona de acţiune a personajului principal din romanul „The Day of the Jackal”). Aici realizează trei atacuri cu bombă în centrul oraşului care au vizat un ziar israelian şi două publicaţii franceze cunoscute pentru susţinerea cauzei israeliene. Aceste atacuri sunt urmate de unul cu grenadă, lansată în restaurantul „Le Drugstore” din Paris, soldat cu 2 morţi şi zeci de răniţi. Mai departe, în Septembrie 1974, Carlos s-a ocupat de supervizarea atentatului realizat de Armata Roşie Japoneză la Ambasada Franceză din Haga, Olanda.
CIA a conspirat pentru salvarea lui Carlos
La finalul lui 1974 se petrece un eveniment mai puţin obişnuit. Aşa cum publica cotidianul „The Washington Post” pe 23 septembrie 1980 sub titlul „CIA a conspirat pentru salvarea unui terorist”, agenţia americană de informaţii s-a implicat se pare în salvarea lui Carlos:
„Prin intermediul contactelor sale pe linie de intelligence, CIA a aflat de existența unei echipe mixte de asasini, organizată de 6 state din America de Sud. Numită „Operațiunea Condor” această echipă urma să-l omoare pe Carlos. Decizia a fost luată aparent din cauza implicării lui Carlos în asasinarea colonelului Ramon Tabar – ataşatul militar al Uruguaiului din Paris, dar şi pentru alte două crime de care era suspectat, cea a ambasadorului Boliviei din Paris şi a unui oficial al statului Chile din Orientul Mijlociu. În conformitate cu documente clasificate din interiorul CIA, Carlos a scăpat după ce agenția americană a informat guvernul francez cu privire la existenţa Operaţiunii Condor, în timp ce statele aflate în spatele operaţiunii au fost rugate să-și retragă asasinii. Deci Carlos a fost cruţat datorită intervenţiei CIA” explică The Washington Post.
În legătură cu activităţile sale teroriste din Franţa, există foarte multe controverse. Presa vorbeşte despre nu mai puţin de 8 atentate puse la punct de Carlos în Paris, dar acesta a susţinut ulterior, în cadrul procesului său, că nu el le-a organizat. Cert este că, pe 27 Iunie 1975, poliţia franceză are o tentativă eşuată de-al aresta, soldată cu doi ofiţeri de poliţie omorâţi, Raymond Dous şi Jean Donatini, dar şi informatorul libanez Michel Moukharbal. Pentru aceste crime a fost Carlos arestat mulţi ani mai târziu şi condamnat la închisoare pe viaţă.
Lovitura care l-a consacrat pe scena terorismului internaţional s-a produs câteva luni mai târziu, pe 21 Decembrie 1975, atunci când reuşeşte să-i ia ostatici pe cei 66 de membri participanţi ai conferinţei OPEC (Organization of the Petroleum Exporting Countries) din Viena. În schimbul eliberării ostaticilor, Carlos a cerut autorităţilor austriece să difuzeze un mesaj politic şi ulterior a părăsit Viena însoţit de 8 miniştri ai petrolului din diverse state producătoare de ţiţei, aterizând în Algeria câteva ore mai târziu. Aici cei 8 ostaticii au fost eliberaţi şi lăsaţi în custodia autorităţilor algeriene. În urma acestui atac au murit 3 persoane. S-a speculat că acţiunea de la sediul OPEC din Viena fusese finanţată de fostul conducător al Libiei, celebrul colonel Muammar al-Gaddafi.
Ceauşescu, Securitatea şi Carlos Şacalul
Fenomenul terorist a fost utilizat în timpul Războiului Rece ca metodă de subminare a statelor capitaliste şi mergea mână în mână cu traficul de narcotice şi armament. KGB-ul a pus în scenă o contra-revoluție globală prin acţiuni de extremă stângă sub masca „mișcărilor de eliberare naţională” precum: ETA, IRA, Prima Linea, Brigăzile Roșii din Germania şi Brigade Rosso din Italia. În vederea atingerii ţintelor propuse au fost organizate tabere de pregătire în Europa de Est, zonă aflată atunci sub dominaţie sovietică, în mod special în Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria. După același model au fost activate celule de antrenament terorist în Coreea de Nord şi în Sud-ul Yemen-ului, structuri pregătite de instructori est-germani.
Pentru că regimul de la București a refuzat să participe la această iniţiativă criminală dar şi datorită implicării lui Ceauşescu în problema palestiniană, în etapa 1984 – 1986 ţara noastră devine ţinta unor atentate teroriste revendicate aproape în totalitate de organizaţia „Abu Nidal”. Este momentul în care, la finalul lui 1976, regimul Ceauşescu decide înfiinţarea în mare secret a U.M.0620 sau Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (U.S.L.A.).
Aflată în subordinea Ministerului de Interne, noua structură a fost specializată în prevenirea şi combaterea acţiunilor teroriste pe teritoriul naţional şi paza demnitarilor străini aflaţi la misiunile diplomatice din ţara noastră, chestiune care implica pe lângă antrenamente specifice şi latura informativă în scopul prevenirii actelor teroriste. Structura era una ultra-secretă fapt reliefat şi de unul dintre șefii de atunci ai unităţii:
„Până în decembrie 1989, U.S.L.A. nu era cunoscută de marele public. Marea majoritate a populaţiei ţării nu avea cunoştinţă despre antiteroriştii de la noi. Chiar o perioadă destul de îndelungată de la înfiinţarea unităţii, nici familiile noastre nu ştiau că suntem uslaşi. Pare de necrezut. Dar aceasta este realitatea. Ştiau doar că lucrăm în cadrul Ministerului de Interne” a explicat Filip Teodorescu, „Secretele U.S.L.A.”, Ediţie electronică, Ed. APOLOGETICUM, 2005.
Carlos a colaborat cu Securitatea dar locuia la Budapesta…
Colaborarea lui Carlos cu Securitatea română a fost documentată după 1989, dosarul de mii de pagini fiind instrumentat ca şi cel al „revoluţiei” de fostul procuror militar Dan Voinea. În urma investigaţiilor au rezultat în mod cert anumite aspecte contradictorii: în primul rând Carlos n-a semnat nici măcar un document în ţara noastră, în timp ce, din partea Securităţii doar trei persoane au avut contact direct cu temutul terorist. Întâlnirile cu pricina n-au avut loc la Bucureşti, ci pe teritoriul Ungariei, la Budapesta şi în Cehoslovacia, la Praga. Atacul asupra sediului Radio Europa Liberă din München din 21 Februarie 1981 (comandat chipurile de regimul de la Bucureşti) n-a afectat secţia de limbă română fiind lovită de fapt secţia cehoslovacă a postului. Iar dacă ne amintim bine, Praga se afla la momentul atentatului sub „protectoratul” KGB-ului instaurat după invazia sovietică din 1968. Singura legătură palpabilă dintre acest atentat şi România este compoziţia chimică a materialul explozibil utilizat, despre care s-a constatat prin expertiză că era fabricat în ţara noastră.
Un amănunt nu trebuie totuși omis: Carlos şi serviciile secrete cehoslovache aveau legături mult mai vechi, din perioada sa de iniţiere petrecută la Camp Matanza sub coordonarea “Dirección General de Inteligencia.” În plus, ani de zile Carlos a locuit în case conspirate din Budapesta şi Germania de Est sub protecţia guvernelor acestor state. Arhivele desecretizate ale fostului serviciu secret al RDG reflectă în mod deosebit relaţiile strânse dintre Carlos şi STASI şi că acţiunile sale erau raportate direct centralei KGB de la Moscova de agenţia secretă germană.
Arestarea personajului de legendă Carlos imediat după căderea blocului comunist ne ajută să înţelegem şi mai clar sub ce umbrelă a operat Carlos pe scena terorismului internaţional. Expulzat după ’90 din Siria, Irak, Libia şi Cuba a fost prins în final în Sudan în 1994 şi predat autorităţilor franceze care l-au condamnat, în 1997, la închisoare pe viaţă. Carlos n-a avut parte de o arestare clasică fiind practic „extras” prin răpire din Sudan, trecut în mod conspirat graniţa, transportat şi aruncat în braţele justiţiei franceze. După toate probabilităţile cei de la MOSSAD s-au îngrijit de întreaga problemă.
STASI se ocupa de Carlos, Putin se ocupa de STASI
În acest context deosebit de interesant la biroul KGB din Dresden (care se ocupa de coordonarea activităţilor STASI) este trimis, în 1985, un tânăr ofiţer rus de informaţii: Numele său este Vladimir Putin, omul care după reunificarea Europei avea să conducă, din 2000, politica şi destinele Rusiei. Specializat la Moscova şi Leningrad în contraspionaj, Vladimir Putin s-a remarcat rapid la noul său post din Germania de Est. A fost avansat la gradul de locotenent colonel şi numit asistent al șefului de departament al KGB-ului din Dresden. În anul 1989 a primit chiar distincţia Medalia de Bronz din partea Republicii Democrate Germane pentru „serviciul credincios în slujba Armatei Naționale a Poporului” .
Pe linie de coordonare STASI primea ordine direct de la locotenent-colonelul Vladimir Putin chestiune verificată după desecretizarea arhivelor fostelor servicii secrete ale Germaniei de Est. De exemplu, în documentul alăturat, datat 7 Septembrie 1989, ofiţerul KGB Vladimir Putin solicita STASI să monteze aparatura necesară pentru supravegherea unui post telefonic.
Putem afirma deci, fără semne de îndoială, că viitorul președinte al Federaţiei Ruse a participat nemijlocit la acţiunile KGB din inima Europei de la finalul anilor ’80. Perioda petrecută de Putin în Germania de Est fiind marcată în mod deosebit de punerea în aplicarea a planului de reunificare a Germaniei şi Europei, proiect gândit chiar de mentorul său Yuri Andropov.
Teoria că regimul de la Bucureşti este finanţatorul din umbră al teroristului Carlos Şacalul a fost urzită în laboratoarele Moscovei şi lansată, coincidenţă sau nu, la 4 ani după apariţia filmului „The Day of the Jackal.” S-a susţinut de exemplu că fostul dictator Nicolae Ceauşescu l-ar fi plătit pe Carlos în vederea asasinării defectorului Ion Mihai Pacepa. Nici azi nu avem un capăt de probă care să susţină această ipoteză, dar propaganda şi-a produs efectele scontate. Situaţia avea să se limpezească mult mai târziu, după prăbuşirea Zidului Berlinului şi desecretizarea arhivelor STASI. Toate probabilităţile indică un personaj fabricat, jucat de un actor foarte bun în carne şi oase. Carlos, fie că o recunoaște sau nu, este în sine creaţia serviciilor secrete. Așa se explică de ce, în perioada sa de glorie pe scena terorismului internațional, Carlos a fost susţinut în acţiuni de agenţi ai STASI aflaţi sub coordonarea ofiţerilor KGB trimişi la post în RDG dar şi de americanii de la CIA. În final mai rămâne doar de stabilit cui anume a aparţinut mai mult Carlos, ruşilor sau americanilor?!
