Boboteaza – Vederea lui Dumnezeu sau Epifania

“A-L vedea pe Dumnezeu și să trăiești, ne spune Scriptura, că este cu neputință omului”. Dar cum totuși, azi, sau de Rusalii, sau de Schimbarea la Față, oamenilor le este permis să Îl vadă? Răspunsul este în Fericiri. Acolo ni se spune: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” Însă ni se arată cu ce vom și vedea – deci nu cu ochii, ci cu inima, și nu orice inimă, ci una curată. Cam greu în lumea noastră încercănată de noroi, chipuri cioplite și închipuiri. Chiar și la Bobotează, dacă am fi fost la Iordan, oare L-am fi văzut? Sau nu am fi înțeles nimic din tabloul minuțios al arătării Celui ce este. Și S-a arătat. Natura toată și-a arătat rostuirea. Iordanul s-a întors, semn că din apă și prin apă vom trăi. Dar doar dintr-o anumită apă vom fi și vii. Dar cine L-a văzut atunci? Doar câțiva erau pregătiți să primească această vedere a Lui. Și dintre ei, câți au mai rămas cu El pe Golgota? A-L vedea, a-L primi și a-L păstra este exercițiul de fiecare zi al vieții.

Ar fi trebuit să ne activăm toți stimulii interiori și exteriori pentru a auzi, a vedea, a simți și a înțelege. Doar așa El S-ar fi comunicat, fiind Comunicantul Însuși. Prin urmare, nu este necesară doar voința Domnului, cât mai degrabă dorința omului. Epifania, arătare, și Epifanis din gr ἐπιφάνής însemna – să vină în vedere! – este practic o invocare, un punct culminant al alergării până la momentul în care Dumnezeu și omul se întâlnesc, se văd reciproc, pentru că până atunci doar omul este văzut de Dumnezeu. El nu se vedea doar în luciul apei ca Fiu, nici ca Duh Sfânt în porumbel, El era acolo întru totul și se putea revela ca stare. Așa cum vibe-ul fiecăruia dintre noi devine contaminant, la fel era și la Iordan. Numai că El, Dumnezeu, se transmite ca stare, ca mod de a fi, în echilibrul treimic oferit încă de la creație prin chipul zidit în om. Cei prezenți au voit să Îl vadă, au trecut prin filtrul rațiunii cunoștințele despre El și au simțit ceea ce transmitea. Practic, prin rațiune, voință și simțire, chipul lui Dumnezeu din om s-a echilibrat în părți egale, și doar așa L-au putut vedea prin înțelegere deplină, prin voință deplină și prin simțire deplină.

Sunt oameni care caută să îl vadă fizic și, în micimea căutării, sfârșesc în devieri făcându-și chip din om. Eu însămi am traversat o experiență prin care apropiați doreau să îmi inoculeze ideea că mă întâlnesc cu dumnezeul pe care ei și-l făcuseră dintr-un părințel bătrânel, cu barbă albă, simpatic de altfel – însă clar, nu Dumnezeu. Prin acest mod deviant de a-l vedea, și-au construit o adevărată teologie plină de erezii. Apoi sunt cei care urmăresc cu tot dinadinsul să Îl simtă, fără să treacă prin rațiune ajungând la stări extatice ce nu au a face cu realitatea vederii Lui, ci doar cu o nălucire fără noimă și fond. Sau cei ce urmăresc o revelație divină, doar prin voință sfârșesc în a-L vedea pe Dumnezeu chiar și în cele mai grosiere și josnice aspecte ale vieții lor.

Prin urmare vederea lui Dumnezeu, la Iordan, sau în viața fiecăruia dintre noi, nu este o vedere cu ochii fizici, ci este o vedere în chipul lăuntric sădit în noi prin creație. Însă din chip am ajuns închipuiri într-o lume tot  mai virusată de virtual și realități raționale fără fond trăitor.