Exclusiv
Cine sunt licuricii din Piaţa Victoriei? Războiul hibrid şi Flancul Estic
Imaginea simbol a protestelor din Ianuarie – Februarie 2017 din Piaţa Victoriei, Bucureşti seamănă izbitor cu un episod similar petrecut în timpul revoluției din 2014 din Ucraina. Momentele impresionante din seara zile de 5 Februarie din Piaţa Victoriei, atunci când toţi protestatarii au aprins simultan lanternele telefoanelor şi brichetele, respectă o scenografie aplicată în timpul Euro-Maidanului. Atunci, pe 31 Decembrie 2013, pro-europenii au cerut demisia preşedintelui Ianukovici, a guvernului Azarov şi semnarea acordului de liber schimb cu Uniunea Europeană. A fost un gest de unitate ce avea să fie repetat trei ani mai târziu în Piaţa Victoriei din Bucureşti. Dacă în cazul Ucrainei, în 2013, semnalul avertiza Rusia că soarta lui Ianukovici este în mâinile străzii, cel din Piaţa Victoriei cui se adresează? NATO se apropie vertiginos de graniţele Rusiei iar Putin se vede obligat să răspundă. Unde este România în această poveste? Ce suntem noi de fapt aici?
Putem specula că protestatarii din România s-au inspirat de la vecinii ucraineni? S-a spus că totul a fost spontan şi liber, că protestele n-au avut în spate un organizator. Putem accepta ipoteza unei coincidenţe? Şi despre revoluţia din 1989 s-a spus la fel. La fel şi despre „golaniada” din ’90 din Piaţa Universităţii, despre mineriade, precum şi despre cele mai recente mişcări de stradă din Ianuarie 2012 declanşate, chipurile, împotriva reformelor sistemului sanitar. Chiar dacă, în mod ciudat, presa noastră a trata cu detaşare evenimentele petrecute în ţara vecină, cei de la Business New Europe, Londra aveau să noteze în 2015 următoarele:
„Privind în urmă, evenimentele petrecute în Ucraina pe un petic de pământ din centrul Kievului au determinat nu doar soarta celei mai mari ţări de pe continent dar şi pacea la nivel mondial.”
Ianukovici, baronul de la Marea Neagră
Ianukovici rămâne probabil cel mai important baron din Estul Europei, care a reuşit să destabilizeze mediul de securitate din regiunea Mării Negre. Condamnat în tinereţe, de două ori, pentru infracţiuni cu violenţă, Viktor Ianukovici a ajuns în 1997 guvernator al Regiunii Doneţk, o provincie controlată de mafia economică ucraineană care stăpânea cam 12,5% din PIB-ul Ucrainei. El şi-a extins rapid influenţa politică şi financiară asupra Kievului. Sub protecţia Moscovei, a fost propulsat în 2002 în braţele fostului preşedinte ucrainean Leonid Kucima (vechi prieten cu părintele Gazprom, Victor Cernomîrdin) care l-a propus pentru funcţia de prim-ministru al Ucrainei.
Aşa a ajuns Ianukovici să candideze, în iarna lui 2004, la funcţia de preşedinte, sub sloganul „Fără Occident, dar cu Rusia”, urmărind reintegrarea Ucrainei în Uniunea Rusia-Belarus, sub comanda lui Putin. În timp ce institutele de sondaje îl dădeau câştigător cu 11% pe Iuşcenko (candidatul opoziţiei), rezultatele scrutinului l-au scos învingător tot pe Ianukovici, cu un avans de 3%.
Baronii locali şi “efectul Orange”
În ziua următoarea celui de-al doilea tur al alegerilor din 2004, în Ucraina s-a declanşat „Revoluţia Portocalie”, prin proteste susţinute de activiştii organizaţiei PORA („A Venit Timpul”). În replică, au fost activaţi baronii locali ai Ucrainei, acei guvernatori de provincii din Vestul si Sudul ţării, în majoritate populate de originari ruşi, care au ameninţat că, dacă Iuşcenko devine preşedinte, vor iniţia un referendum pentru obţinerea autonomiei regionale. A fost momentul în care „baronii separatiştii” au devenit o ameninţare reală din perspectiva securităţii europene şi alinierii strategice din regiunea Mării Negre. Într-un final, după ce Putin şi-a dat acordul, Curtea Constituţională din Ucraina a anulat rezultatul alegerilor, iar liderul opoziţiei pro-europene, Iuşcenko, a fost desemnat câştigător în locul lui Ianukovici.
După evenimentele petrecute în ţara vecină, problema „baronilor locali” s-a transferat rapid şi în România, atunci când, sub aparenta necesitate a reorganizării teritoriale, preşedinții de consilii judeţene s-au visat guvernatori pe viaţă. Un exemplu de notorietate este cazul lui Nicuşor Constantinescu, care în anul 2011 a propus chiar organizarea unui „referendum” pentru obţinerea „autonomiei” judeţului Constanţa. Vă puteţi imagina cum au fost privite aceste evenimente de partenerul nostru strategic de peste ocean? Asemănarea cu Ucraina a produs un fior rece pe spatele aliaţilor. S-au întrebat dacă nu cumva şi România va urma în scurt timp un parcurs similar.
În anii care au urmat, eforturile procurorilor anticorupţie s-au concentrat în mod vădit asupra actorilor din categoria „big fish” şi mail ales a „baronilor locali”, iar „prigoana” era abia la început. Relevant este bilanţul DNA pentru 2015, la prezentarea căruia procurorul şef a explicat că „au fost trimişi în judecată de 5 ori mai mulţi miniştri şi parlamentari” faţă de 2013 şi „peste 100 de primari şi preşedinţi de consilii judeţene.” Am avut deci o ţintă.
Scopul războiului din Ucraina: „Ucriana este Europa!”
Dacă în campania electorală din anul 2010, Ianukovici a promis că Ucraina va urma, sub viitorul său mandat, un traseu european, după 3 ani, în Septembrie 2013, fostul baron local s-a întors complet cu faţa spre Răsărit. În urma unor negocieri secrete purtate cu Federaţia Rusă, Ianukovici în tandem cu guvernul Azarov a decis să stopeze semnarea acordului de liber schimb economic cu Uniunea Europeană. Totul a devenit clar pe 21 Noiembrie 2013, atunci când primul-ministru ucrainean Mykola Azarov şi-a declarat public intenţiile. În seara cu pricina, în jurul orelor 22:30, la Monumentul Independenţei (zona Maidan) din centrul Kievului s-au adunat câteva mii de tineri, echipaţi cu umbrele, pelerine de ploaie şi ceai cald. Aşa s-a declanşat Euromaidan-ul. În zilele următoare s-a scandat „Ukriana este Europa!”
Participanţii la aceste proteste, în general tineri, au crezut în mod evident că pot repeta victoria din 2004. Au urmat 9 zile de proteste în care autorităţile ucrainene n-au reacţionat. Ulterior, din seara de 29 Noiembrie 2013 în Piaţa Independenţei din Kiev au fost trimise cu ordin în acţiune trupele de miliţie BERKUT. Luptătorii mascaţi, dotaţi cu bastoane metalice, au început să lovească fără avertisment manifestanţii. A urmat mobilizarea civililor, rezerviştilor şi constituirea unor forţe locale paramilitare.
„Ei ne dau corupţie, noi le dam revoluţie!”
Aşa s-a strigat pe străzile Kievului în seara de 30 Noiembrie. Sunt promovate astfel două noi elemente: corupţia şi revoluţia. Prin vocea mulţimii nemulţumirile erau asociate cu nevoia de schimbare prin revoltă populară. Aceste rudimente sociale, în mod special cel legat de corupţie, erau deja folosit cu succes în România încă din 2008, la fel şi revolta care tocmai răsturnase guvernul Boc la mijlocul lui 2012.
În timp ce România se lăsa cuprinsă de vâltoarea campaniei electorală pentru alegerea preşedintelui, pe 10 Decembrie 2014 reprezentanţii Uniunii Europene aterizau la Kiev în speranţa identificării unor soluţii diplomatice. Chiar în momentul în care delegaţia UE se afla la Kiev, trupele miliţiei BERKUT au intrat din nou în piaţă, luptătorii fiind dotaţi de această dată cu scuturi şi veste antiglonţ. Existau deci informaţii că printre manifestanţi s-ar putea afla persoane civile înarmate şi gata să tragă.
Catherine Margaret Ashton, reprezentanta UE pentru afaceri externe şi politici comune de securitate, avea să declare în ziua următoare, în cadrul unei conferinţe de presă la Kiev, că dezaprobă folosirea forţei împotriva manifestanţilor paşnici şi a subliniat importanţa dialogului cu poporul. Negocierile cu Ianukovici eşuaseră deja.
După plecarea reprezentanţilor UE manifestanţii din piaţă, conduşi de un nucleu dur, s-au organizat în „Unităţi de Apărare” a Maidan-ului, pe principii ierarhice specifice organizaţilor militare. În timp ce ziariştii se ocupau să posteze cât mai multe informaţii pe reţelele de socializare (pe FaceBook, în mod special), rezerviştii ucraineni antrenau civilii în tehnici de rezistenţă şi atac.
Februarie 2014: Diversiunea de la Kiev
Pe 20 Februarie 2014 la Kiev s-a auzit pentru prima dată răpăit de mitralieră. În timp ce trupele de securitate BERKUT (în imaginea alăturată) primiseră informaţii că printre manifestaţi se află combatanţi pregătiţi şi înarmaţi cu muniţie de război, cei din stradă ştiau că forţele de securitate au glonţ pe ţeavă şi vor deschide focul fără somaţie. Tensiunea atinsese cote insuportabile.
Trupele de miliţie BERKUT.
La un moment dat, undeva între tabăra manifestanţilor şi perimetrul asigurat de trupele BERKUT, s-au auzit focuri de armă automată. Cei de la BERKUT au crezut că trupele paramilitare deschid focul asupra lor şi, fără să stea prea mult pe gânduri, au început să tragă. Pe clădiri erau deja poziționaţi lunetişti, care eliminau punctual orice civil suspect. Centrul Kievului arăta exact ca la război. Cifrele vorbesc despre un masacru: în perioada 16-19 Februarie, la Kiev s-au înregistrat câte 20 de morţi pe zi şi sute de răniţi, iar după data de 20 numărul victimelor a crescut.
Ruşii şi-au extras agentul în ultimul moment
Pe 21 Februarie 2014, liderii străzii dau un ultimatul, de 12 ore, preşedintelui Ianukovici pentru a demisiona, în caz contrar ameninţând cu declanşarea unei riposte armate. „Vă vorbesc în numele Unităţii de Apărare, dacă până mâine dimineaţă la ora 10 nu faceţi o declaraţie despre demisia lui Ianukovici, vă jur, vom lansa o ofensivă armată!” Aşa s-a exprimat atunci Volodimir Parasiuk, ajuns deputat, de la tribuna instalată în Piaţa Independeţei din Kiev (în imaginea alăturată).
Volodimir Parasiuk, lider al protestatarilor, Ucraina, 2014.
În noaptea cu pricina, preşedintele Ianukovici şi-a făcut rapid bagajele părăsind în secret Ucraina, înainte de răsărit, în dimineaţa zilei de 22. La câteva ore diferenţă, liderii politici anunţau că Ianukovici nu mai este preşedinte pentru ca „a demisionat neconstituţional” şi că urmează organizarea de alegeri prezidenţiale anticipate, pentru 25 Mai 2014. În timp ce Ucraina se pregătea de anticipate, fostul lor preşedinte fugar, urmărit prin Interpol pentru crime, primea de la Vladimir Putin azil politic în Rusia. Două zile mai târziu, pe 24 Februarie 2014, „omuleţii verzi” (trupele speciale ale armatei ruse) au invadat Ucraina.
Ipoteză: Ianukovici urma să fie asasinat
Două investigaţii paralele ale Frankfurter Allgemeine Germaniei şi BBC au produs dovezi din care reiese că demonstraţii din Maidan au tras în forţele de ordine, cel puţin în data de 21 Februarie 2014, în perioada premergătoare masacrului provocat de trupele BERKUT. Presa germană dar şi cea britanică îşi explică astfel fuga în exil a preşedintelui pro-rus Victor Ianukovici, fugă petrecută câteva ore mai târziu (în imaginea alăturată, momentul în care Ianukovici părăseşte Ucraina la bordul unui elicopter)
Viktor Ianukovici, 22 Februarie 2014, momentu în care a părăsit Ucraina.
Rapoartele celor două agenţii sugerează că „lagărul protestelor din Maidan” a avut o „aripă armată” care a deschis focul în momentul în care se părea că forţele de ordine vor evacua Piaţa. Din cauza pierderilor umane suferite, trupele BERKUT au răspuns tot cu arme de foc, omorând civili neînarmaţi, care încercau refacerea baricadelor. Cineva reuşise să aducă faţă în faţă cele două forţe, guvernul şi paramilitarii interni.
NATO şi Revoluţia Portocalie
Modelul „Orange Revolution” fusese aplicat cu succes în 2000 în Iugoslavia, prin mişcarea OTPOR, atunci când regimul autoritar condus de Slobodan Milošević a fost obligat să-şi recunoască înfrângerea. A urmat „Revoluţia Rozelor”, prin mişcarea civică KMARA, din Noiembrie 2003, de la Tibilisi, care l-a forţat pe fostul preşedinte Eduard Şevardnadze să demisioneze, fiind înlocuit la putere de Mihail Sakaşvili. Noul preşedinte a repoziţionat strategic peste noapte Georgia, cerând la Summitul NATO din 2008 ca ţara sa să fie admisă „alături de Ucraina” în rândurile Alianţei. Răspunsul NATO a venit prompt:
„Suntem de accord ca aceste state să devină membre ale NATO. Ambele au contribuit decisiv la operaţiunile Alianţei.”
Ceva similar s-a încercat şi în Belarus, prin intermediul organizaţiei civice ZUBR (mişcare fondată şi finanţată de Statele Unite şi de puterile vest-europene) împotriva regimului Lukaşenco, dar fără sorţi de izbândă până în prezent.
La doar o lună după Revoluţia Portocalie din Ucraina, în Decembrie 2004, la Bucureşti o nouă alianţă politică de culoare portocalie îşi croia drumul spre putere. „Alianţa Dreptate şi Adevăr”, condusă atunci de Traian Băsescu, Theodor Stolojan şi Călin Popescu Tăriceanu, aducea în prim planul campaniei electorale problema „baronilor locali” susţinuţi şi conduşi de „mafia personală” a fostului premier Adrian Năstase. Situaţia regională tensionată cu implicații pe linia securității europene care îngrijora NATO a fost speculată astfel în scopuri politice de Alianța vopsită portocaliu care și-a adjudecat în final rezultatul alegerilor.
Ucraina. Punctul de cotitură al securității mondiale
În 3 ani de la declanșarea conflictului, Ucraina a înregistrat 10.000 de morți şi 23 de mii răniți în luptele dintre armată şi separatiştii proruşi (susținuți de armata rusă). Lumea întreagă s-a trezit în fața unul război fără precedent, un hibrid, care combină atacurile cibernetice cu propaganda şi amenințarea sau folosirea forței militare.
În antiteză cu poziția Statelor Unite, președintele Rusiei, Vladimir Putin exprimă de câțiva ani încoace o viziune foarte clară asupra evenimentelor supuse analizei de mai sus:
“Vest-ul susținea separatismul din Cecenia. După ce am rezolvat această amenințare ne-am confruntat cu altele: Uniunea Sovietică a dispărut, Pactul de la Varșovia a încetat să existe, iar infrastructura NATO se apropie constant de granițele Rusiei. Americanii n-au crezut la începutul anilor 2000 că forța militară rusă poate renaște. Și-au imaginat că își pot dezvolta propriul sistem în timp ce al nostru se va tot degrada. Scuza lor [SUA] pentru ași dezvolta noi capabilități nucleare a fost amenințarea nucleară a Iranului. Eu nu văd această amenințare Au mai făcut încă un pas atunci când au sprijinit Primăvara Arabă. Și ce a urmat a fost un haos. După Primăvara Arabă au continuat să se apropie de granița noastră. Au finanțat guvernarea din Ucrainei. Așa am ajuns noi fără opțiuni să fim obligați să ne apărăm grupurile etnice vorbitoare de rusă. În opinia mea, toate acestea au fost făcute pentru a justifica existența NATO. Era nevoie de o amenințare externă permanentă, după următoarea logică: Acum dacă Uniunea Sovietică a dispărut, dacă şi Pactul de la Varșovia a dispărut, de cine ne mai este frică?”
