Actual
Dezastrul de la Miriștea! Satul cu opt oameni și 300 de câini!
În comuna Mereni, situată la 35 km de Constanța se ajunge foarte ușor. Drumul până acolo se parcurge pe șosele asfaltate, aflate în perfectă stare. Sau, mă rog, aproape perfectă! După ce ai depășit localitatea ce poartă numele comunei (din care fac parte patru sate, respectiv Mereni, Osmancea, Ciobănița și Miriștea), drumul se parcurge la fel de ușor spre satele Ciobănița și Osmancea. Dar dacă vrei să ajungi la Miriștea, nu există nici măcar un indicator rutier care să te îndrume în ce direcție trebuie să o apuci. Trebuie să te oprești în satul Mereni pentru a obține unele informații, pentru că altminteri te poți rătăci extrem de ușor. La câțiva km de ieșirea din localitate, se face un drum la stânga. Este asfaltat, așa că, în ciuda lipsei indicatorului rutier, își imaginezi că poți ajunge ușor în sat. Dar nu este nicidecum așa. Totul depinde de vreme – dacă vremea este bună, drumul din pământ care apare după mai puțin de un km de drum asfaltat, este în regulă, îți poți continua călătoria. Dacă afară plouă sau este ninsoare, este mai bine să te întorci din drum. Altminteri, mai ai de străbătut o porțiune în care te afunzi din cauza noroaielor. Fără exagerare, este aproape imposibil să pătrunzi și cu vreo mașină de teren în localitate. Poate doar vreun camion să se încumete să pătrundă. Și nu este vreun sat fără câini. Nu, câinii chiar nu lipsesc. Dar oamenii sunt foarte puțini. De fapt vorbim despre un sătuc care are mai puțin de 10 locuitori. Au rămas doar opt! Însă, pe vremuri, era localitatea care dădea numele comunei. Cum s-a ajuns aici?
A luat ființă în urmă cu sute de ani
Prin anul 1774, turcii și-au întemeiat localitate aici. Pe atunci, satul se numea Edilchioi. În scurt timp, oamenii au construit un sediu de primărie și o geamie. Pe atunci nu simțeau nevoia să ridice vreo școală, iar biserica nu trebuia să fie construită de către musulmani. Până la izbucnirea primului război mondial au trăit acolo în liniște. După anul 1916, reședința comunei s-a mutat la Mereni. La sfârșitul anilor 1920, a fost votată o nouă lege administrativ teritorială, iar numele localității s-a schimbat. Din Edilchioi a devenit Miriștea. Iar satul a continuat să se dezvolte. Prin anii 60, în localitate trăiau câteva sute de locuitori, în jur de 700. Se descurcau cum puteau, dar o duceau bine. Aveau pământ pe care să îl lucreze, creșteau animale. Între timp se construise și o școală cu clasele I-IV, așa că micuții învățau carte fără a-și face probleme. Din păcate, viața satului a devenit foarte dificilă după colectivizare. De fapt, ca a multor alte mii de sate din întreaga țară. Doar că satul Miriștea trebuia să fie desființat. Și asta pentru că agricultura era extrem de importantă, iar terenul de aici era foarte productiv. S-a început mai timid, prin desființarea CAP-ului. Apoi s-a desființat și școala. Potrivit localnicilor cu care am stat de vorbă, au avut noroc cu revoluția din decembrie 1989, altfel satul ar fi dispărut de pe fața pămânutului. Deși mai avea doar patru case ce nu fuseseră distruse. Iar locuitori mai erau foarte puțini.
Cum trăiesc acum oamenii
Am ajuns cu mare dificultate în sat. Nu știam toate amănuntele pe care vi le-am povestit mai devreme. Ne așteptam să găsim mai mulți oameni și să stăm de vorbă cu ei. Speram că sunt dornici să-și împărtășească experiențele cu niște nou-veniți curioși să le cunoască viața și preocupările. Am trecut pe lângă niște case în stadiu de prăbușire. Chiar credeam că nu sunt locuite, deoarece arătau jalnic, dar ne-au lămurit niște rufe spălate puse pe sârmă la uscat. Deci, acolo locuia cineva. Dar noi nu am dat de nimeni când am trecut prin zonă. Ceva mai încolo, la câteva sute de metri, am descoperit o casă care arăta mult mai bine. Adică se vedea că acolo locuia o familie mai mare și că se ocupau de gospodărie. La distanță am văzut un nene care mâna o turmă de capre. S-a apropiat de noi și am început să stăm de vorbă. Ne-a spus că îl cheamă Toma și că a refuzat să plece din sat deoarece acolo s-a născut și acolo își dorește să trăiască. ”E greu, nimic de zis! Când plouă rămânem acasă, că nu avem cu ce să circulăm. Nu avem mașină, dar cu căruța ne putem descurca atunci când e soare sau dacă plouă foarte puțin.” El ne-a spus că a rămas cu soția în sat, iar copiii i s-au mutat. Erau niște micuți cu el, dar omul spunea că sunt nepoții lui veniți în vacanță. Pe lângă copii erau și vreo trei câini de care m-am temut pentru că erau foarte gălăgioși. Nenea Toma m-a liniștit și mi-a spus să nu-mi fac griji, pentru că nu mușcă. Sunt doar neliniștiți pentru că trecusem pe acolo. Nu erau obișnuiți cu prea multă lume în jurul lor. Din curte a ieșit și soția lui, care și-a cerut scuze și ne-a spus că gătește și nu poate sta prea mult cu noi. Am încercat să aflăm cât mai multe lucruri despre viața lor, despre felul în care se descurcă într-o comunitate atât de mică. ”Ne descurcăm cum putem. Pe vremuri aveam magazin în sat. Acum trebuie să mergem până la Mereni pentru a ne face cumpărături. Sau ne aduc copiii, când vin pe aici.”, ne-a spus nenea Toma. Tot el ne-a spus că dacă nu are cine să le facă cumpărături nu-i o problemă așa de mare. ”Face pâine nevasta mea, acasă. Dar avem niște vecini care trăiesc singuri, fără nevastă, așa că ei se descurcă mult mai greu.” Este bine că măcar au curent electric. Așa se mai descurcă cu rufele, mai au un televizor în fața căruia pot sta în serile lungi, aparatul de radio cântă fără încetare. Nu au telefoane fixe, dar fiecare deține un telefon mobil. La o margine a satului este cimitirul. Plin cu morminte ale celor ce au trăit acolo și s-au stins din viață. Satul Miriștea încă trăiește, dar numai grație oamenilor care au ales să-și ducă viața în niște condiții greu de imaginat. Din când în când, în special când e ziua morților, zona se mai aglomerează. Cei care au trăit aici vin să-și omagieze rudele. Așa se mai animă satul. În rest, mai apare câte cineva să lucreze pământul pentru care s-a dorit desființarea satului. După 1990, oamenii și-au recuperat terenurile agricole, dar prea puțini se ocupă de ele. O parte a pământului a fost cumpărat de către o firmă, iar acolo mai sunt aduși oameni care să lucreze. Doar așa se mai animă satul. Uneori!
Primarul Silviu Florentin Gârea este total dezamăgit
Am dorit să aflăm și părerea primarului comunei Mereni față de situația din Miriștea. Spre stupefacția noastră, însă, omul ne-a dat niște vești extrem de triste. Ne-a spus că a fost recent în localitate, cu o echipă a ENEL, pentru a completa becurile lipsă și a rămas stupefiat de ceea ce a găsit în zonă. ”Este un sat uitat de lume. Un sat cu trei căsuțe, o vacă și foarte, foarte mulți câini. În zonă s-au adăpostit într-o casă părăsită niște țigani. Și au adunat vreo 300 de câini care umblă liberi. Dacă nu ești cu o mașină, te mănâncă de viu. Probabil au niște contracte, adună câinii și apoi îi dau mai departe. Din păcate, noi nu avem instrumente juridice pentru a schimba lucrurile. Nici buget nu avem. Nimeni nu vrea să facă nimic. S-ar putea folosi otravă, dar nu-i voie. Câinii au drepturi, ei au dreptate, oamenii nu mai au dreptate. Pe nimeni nu doare cât de prost merg lucrurile. De aceea merge România așa cum merge. Pentru mine este abominabil ce am găsit aici. Este o indolență totală din partea multora”, ne-a declarat dezamăgit primarul Silviu Florentin Gârea.
