Victor Frankl (1905-1997) cunoscut profesor de neurologie și psihiatrie, 25 de ani șef al Clinicii de Neurologie din Viena a fost creatorul logoterapiei – ramură a școlii de psihoterapie din Viena.
Prin logoterapie autorul ei aduce în prim plan sensul vieții. Ea are un sens chiar și în cele mai mizere condiții existențiale, indiferent dacă acest sens este descoperit sau cunoscut de către om. Adepții acestei școli de psihoterapie folosesc metode de descoperire a omului aflat în derivă, pornind de la premise că suntem liberi să găsim să gândim și să acționăm în direcția găsirii sensului.
Fericirile citite ieri în biserici și rostite de Mântuitorul Hristos în Predica de pe munte sunt modalități de descoperire a sensului vieții despre care Frankl vorbește. În cele 9 Fericiri sunt 9 dintre posibile sentimente sau trăsături de caracter care ne duc explicit către un sens. Sărăcia cu duhul de care vorbește prima fericire – Fericiți cei săraci cu duhul – nu este nici pe departe ceea ce falsele idei induc și anume puțina minte. Este, mai degrabă, eliberarea de sub tensiunea sufletească a măririi de sine. Acceptarea unei sărăcii prin înțelegerea faptului că, ființe limitate fiind, nu ne putem depăși cunoașterea, în parte vedem, în parte înțelegem. Odată acceptat acest statut, sensul devine clar – ne cufundăm în împărăția cerurilor, devenim acel “fie mie!” al Buneivestiri, fără a ne împotrivi sensului vieții noastre. Filosofii, Părinții și Scriitorii Bisericești mai aduc în discuție și sensul sărăciei administrative dobândite de bună voie prin însușirea unuia dintre cele trei voturi monahale, sărăcia de bună voie, castitatea și ascultarea necondiționată, voturi ce devin ușă de intrare către desăvârșire.
Pe de altă, parte prima dintre Fericirile enunțare pare cheia prin care trebuie înțelese toate celelalte.
Plânsul celei de-a doua fericirii – Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia, este expresia tristeții care, privită prin prisma logoterapiei lui Frankl, aduce mângâiere. Tristețea acceptată ca sentiment trecător poate aduce mângâiere. Văzută însă semeț, fără cea dintâi fericire, duce la vid existențial. De aici poate pleca o avalanșă de negări ale sensului celorlalte trăiri sau trăsături de caracter expuse de Fericiri. Sfântul Ioan Casian spunea că “tristețea este clocitoarea ouălor dracului”. Practic din tristețe se nasc toate celelalte stări negative care pot somatiza în cele mai crunte boli. Pe această linie, psihologia și teologia au aceeași viziune. Din tristețe se nasc cele mai multe dezechilibre psihice. De aici necesitatea controlului permanent și a autoevaluării stării sufletești este cea care poate da sens tristeții. Trăind perioade de tristețe omul găsește sensul bucuriilor mărunte, însă pentru aceasta e nevoie de perspectiva creștină a plânsului/tristeții care este una ce se poate transforma în bucurie. Răstignirea a avut ca scop Învierea, tristețea tatălui fiului paralitic a avut ca scop vindecarea îmbucurătoare.
Continuând pe linia fericirilor, blândețea din cea de-a treia Fericire – Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul. Blândețea, văzută ca stare de echilibru, în care pornirile lasă loc unei analize lucide, nerăzboinice, fac din cel blând, nu un om lipsit de voință, ci unul lipsit de impuls fără analiză. “Tulburatu-m-am şi n-am grăit” (Ps. 76, 4). Acesta va avea cele mai bune soluții în ce privește stăpânirea pâmântului, în sensul de a folosi pâmântul cu înțelepciune enunțat încă din Geneză: ”Umpleți pământul și îl supuneți” (Geneză 1, 28).
Tot prin prisma primei dintre fericiri trebuie văzută și cea de-a patra. “Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura”. Dreptatea văzută prin ochiul limitat al omului, fără perspectiva unei dreptăți divine, fac din om un despot. Câte dintre dreptățile umane s-au dovedit în timp a fi minciuni? Câte teorii și acțiuni în numele dreptății și adevărului au avut un sens eronat? Or, acea perspectivă a acceptării limitei ca semn al incapacității de înțelegere a tuturor aspectelor duc la o întâlnire a dreptății întrupate. “Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6).
Cea de-a cincea Fericire este cât se poate de clară, “Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”. Aici nu este vorba doar despre a oferi lucruri materiale, ci despre tot ce înseamnă dăruire. Unui om milostiv, dăruitor – fericirea, bucuria îi devin stări de spirit permanente. Pentru că sensul unei vieți dăruitoare este primirea Vieții în însăși viața pe care o duci și astfel existența devine plină, vidul se umple de bucuria de a fi, de prezență și de scop în viața celui de lângă tine. Trăiești pentru ceilalți, iar această Fericire devine împlinitoarea întregii învățături creștine – iubirea aproapelui.
Despre vederea lui Dumnezeu din cea de-a șasea Fericire – “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” – cel mai coerent a vorbit Grigorie Palama, iar Nichifor Crainic a explicat că această vedere este posibilă doar cu ochii inimii. O minte strălucită, împleticită în minciună, poate să vorbească despre Dumnezeu, fără însă să aibă capacitatea de a-L lăsa pe Dumnezeu să i se arate. Sensul vieții devine copleșitor în această fericire. Întâlnirea cu El într-o inimă curată, lipsită de răutate și patimi devine sens existențial profund care înlătură tristețea și nedreptatea.
Odată văzut Dumnezeu, cei ce aduc pacea devin fii ai Săi – “Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Un aducător/dăruitor de pace, trebuie să fie mai întâi în pace lăuntrică, iar aceasta este semnul că Dumnezeu este coborât în inimă, locul de întâlnire cu El, iar de acolo poate oferi ca sens vieții înfierea ca fiu al Său. El s-a ferit de rău, a căutat pacea și a urmat-o pe ea (Ps 33, 13). Dreptatea și pacea, deseori nu sunt compatibile, însă o dreptate care alungă pacea este lipsită de bucurie și sens. În câte situații, în căutarea dreptății, fiii s-au întors împotriva părinților, frații împotriva fraților, iar asta a dus la pierderea păcii lăuntrice, dar și a păcii din jur?!
Fericirea a opta revine la cheia primei fericiri și a celei de-a patra – împărăția cerurilor pe care o găsesc în sensul vieții lor cei ce sunt prigoniți de nedreptatea celor din jur, în ciuda dreptății. Ei vor avea împărăția cerurilor, cea despre care Hristos spune că este înlăuntrul fiecăruia. (Luca 17, 21). Având ca sens aflarea împărăției din lăuntrul vieții, cu riscul asumat de a fi prigonit, neînțeles, condamnat sau chiar martirizat este un scop superior de a trăi. Marii oameni ai lumii și-au asumat riscul trăirii în dreptate, în adevăr asumat, chiar dacă, deseori, acest adevăr a adus prigonirea sau dezacordul celorlalți. Astfel ei ajung să aibă împărăția cerurilor, acel sine copleșit în împlinire prin care Îl văd pe Dumnezeu și astfel ei se satură de dreptatea pe care oamenii nu i-au dat-o, însă, în adevăr o trăiește din plin. Practic, ce-a de-a opta fericire este o bluclă de rezumat pentru cele de până acum.
Cea de-a noua, în schimb, este o transfigurare – “Fericiţi veţi fi când din pricina Mea, vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri.” Această ultimă Fericire este garanția că, trăind în și cu Hristos, viața este plină de sens în bucurie și veselie El umple golul existențial chiar și atunci când prigoana, dezacordul sau negarea celor din jur pot pune stăpânire pe viețile oamenilor.
El este Cel care dă sens și umple golul existențial.
