Actual
Justiția constănțeană este fermă: Nu se justifică proiectul de grațiere a unor pedepse!
La data de 18.01.2017, Consiliul Superior al Magistraturii a comunicat instanţelor judecătoreşti cele două Proiectul de ordonanţă de urgenţă a Guvernului pentru graţierea unor pedepse şi Proiectul de ordonanţă de urgenţă a Guvernului pentru modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, pentru exprimarea unui punct de vedere până în data de 20.01.2017. La data de 19.01.2017, colectivul de judecători din cadrul secţiei penale a Curţii de Apel Constanţa a luat în dezbatere cele două proiecte de ordonanţă de urgenţă ale Guvernului, iar în urma consultărilor ce au avut loc, Biroul de Presă şi Relaţii Publice al Curţii de Apel Constanţa a fost împuternicit cu emiterea următorului
COMUNICAT DE PRESĂ
- Acordarea graţierii colective nu poate constitui obiectul unei ordonanţe de urgenţă, acest act de clemenţă reprezentând atributul exclusiv al Parlamentului, potrivit art.73 alin.3 lit. i din Constituţie şi art.2 din Legea nr.546/2002, privind graţierea şi procedura acordării graţierii. Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor legale şi constituţionale enunţate, graţierea colectivă se acordă doar de către Parlament şi numai prin lege organică, aceasta nu poate forma obiect al delegării legislative, Guvernul neputând să îşi aroge, în mod unilateral, o atribuţie care nu îi este conferită prin lege şi Constituţie. Această concluzie este susţinută fără echivoc de dispoziţiile exprese ale art.2 din Legea nr.546/2002, care indică atât organul abilitat să decidă asupra graţierii colective, cât şi actul normativ prin care graţierea ar putea fi acordată, un act de clemenţă colectivă neputând constitui obiectul unei legi ordinare sau actelor pe care guvernul le poate emite. Prin urmare, emiterea unei ordonanţe de urgenţă, care încalcă atributul puterii legiuitoare şi intervine în domeniul unei legi organice, contravine Constituţiei şi legislaţiei speciale în domeniu, graţierea colectivă neputând forma obiect al delegării legislative, prin însuşirea de către puterea executivă a unui act de clemenţă pus la dispoziţia exclusivă a puterii legislative[1].
În ceea ce priveşte modificările aduse Codului penal prin cea de a doua ordonanţă de urgenţă, se observă că şi acest domeniu de referinţă cade în atributul exclusiv al Parlamentului, în conformitate cu art.73 alin.3 lit. h din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimului executării acestora fiind reglementate numai prin lege organică. Dispozițiile art.73 alin.3 din Constituţie au caracter imperativ, ceea ce înseamnă că ele nu pot forma obiect al delegării legislative, în absenţa unei legi speciale de abilitare emisă de Parlament, aspect susţinut de dispoziţiile art.115 alin.1 din actul fundamental, potrivit cărora guvernul poate fi abilitat printr-o lege specială de către Parlament să emită ordonanţe, dar numai în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Opinia contrară, susţinută prin diferite precedente legislative şi unele interpretări contrare spiritului Constituţiei, perpetuează o manieră de legiferare neconstituţională, deoarece Guvernul, care nu beneficiază de votul de încredere al cetăţenilor, se substituie Parlamentului, ca principală autoritate legiuitoare, prin emiterea ordonanţelor de urgenţă, ale căror efecte imediate, decurgând din publicarea în Monitorul Oficial al României, nu mai pot fi înlăturate retroactiv, în cazul respingerii lor de către Parlament. În situaţia de faţă, nu există o lege specială de abilitare care să permită Guvernului a emite ordonanţe de urgenţă în domeniile de referinţă şi care să precizeze, în mod obligatoriu, şi data până la care se pot emite ordonanţe, condiţie necesară în cazul ambelor acte normative enunţate. Prin reglementarea oferită de Constituţie, ordonanţa de urgenţă se regăseşte în cuprinsul art.115, intitulat „Delegarea legislativă”, astfel încât Guvernul nu poate exercita o atribuţie ce nu i-a fost delegată de Parlament, prin simpla invocare a unei situaţii extraordinare a cărei reglementare nu poate fi amânată. Potrivit art.108 din Constituţie, actele normative pe care guvernul le poate adopta sunt hotărârile şi ordonanţele, acestea din urmă putând fi emise, fără distincţie, în temeiul unei legi speciale de abilitare şi numai în limitele şi condiţiile prevăzute de aceasta. În condiţiile în care pentru acele domenii care nu pot forma obiectul legilor organice este necesară o lege specială de abilitare a Parlamentului, nu se poate accepta ca într-un domeniu atât de important, cum este cel al legilor organice, Guvernul să poată emite ordonanţe de urgenţă, în absenţa unei legi de abilitare, doar pentru că situaţia extraordinară ar impune-o. Deşi art.115 alin.5 din Constituţie permite ca ordonanţa de urgenţă să cuprindă norme de natura legii organice, care urmează a fi supuse aprobării Parlamentului cu majoritatea prevăzută de art.76 alin.1, aceasta nu înseamnă că ordonanţă de urgenţă ar putea fi emisă în domenii ce ţin de atributul exclusiv al Parlamentului, aşa cum este şi acordarea graţierii colective.
Interpretarea contrară ar face din actuala reglementare un precedent deosebit de periculos, întrucât orice guvern aflat într-o situaţie asemănătoare celei de faţă ar putea acorda graţieri colective prin ordonanţe de urgenţă, al căror efect s-ar produce prin simpla lor publicare în Monitorul Oficial al României, în beneficiul unor persoane sau grupuri de interese, fapt ce s-ar constitui într-un veritabil atentat la adresa democraţiei şi statului de drept, cu efecte ireversibile asupra siguranţei naţionale, credibilităţii României ca ţară şi încrederii cetăţenilor în instituţiile însărcinate cu înfăptuirea justiţiei. Acesta este şi motivul pentru care, odată cu adoptarea noii Constituţii, actele de graţiere colectivă au constituit obiect de reglementare a unor legi organice adoptate de către Parlament, precum Legea nr.137/1997 şi Legea nr.543/2002, adoptarea unei ordonanţe de urgenţă fiind străină Constituţiei şi Legii nr.546/2002. Astfel, acordarea graţierii colective după anul 1990 (exceptând Decretul-Lege nr.3/04.01.1990, având în vedere contextul în care a fost emis) s-a făcut doar prin lege organică (Legea nr.137/1997, Legea nr.543/2002), respectându-se astfel Constituţia, astfel că adoptarea în prezent a unei ordonanţe de urgenţă în domeniul graţierii colective ar reprezenta, după cum arătam, un precedent periculos, în condiţiile în care art.73 alin.3 lit.i) din Constituţia României prevede că „Prin lege organică se reglementează: … i) acordarea amnistiei şi graţierii colective”. Trecând peste aspectele de ordin formal, remarcăm că în cuprinsul celor două ordonanţe situaţia urgentă a cărei reglementare s-ar impune este insuficient motivată, suprapopularea sistemului penitenciar, înlăturarea unor vicii de neconstituţionalitate ale celor două Coduri, modificarea unor norme de incriminare şi introducerea unor dispoziţii substanţiale sau procedurale noi nefiind dictate de raţiuni care să le reclame urgenţa. De aceea, nu există motive pentru care procesul de dezbatere publică şi legislativă să fie abandonat, în condiţii lipsite de transparenţă, prin adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, care nu este susţinută de o situaţie extraordinară şi a cărei reglementare să nu poată fi amânată. În cazul ordonanţei privind graţierea, dacă aceasta ar fi fost motivată de o situaţie de urgenţă, firesc ar fi fost ca intrarea în vigoare a acestui act normativ să opereze începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României, or, faptul că în cuprinsul ordonanţei de urgenţă este specificat ca moment al intrării în vigoare data de 18.02.2017, nu face decât să contrazică urgenţa motivelor invocate şi chiar să le decredibilizeze. De asemenea, în măsura în care statul român ar fi fost supus riscului de a suferi o condamnare în viitorul foarte apropiat, în cuprinsul ordonanţei de urgenţă ar fi trebui să se facă trimitere la expirarea unui termen impus printr-o hotărâre C.E.D.O., cum este cea pronunţată în cauza Iacov Stanciu (24 iulie 2012), însă absenţa acestui risc nu impune adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, fie şi în lipsa unor demersuri concrete din partea statului român de a reduce supraaglomerarea din penitenciare sau de a îmbunătăţi condiţiile de detenţie. Ordonanţa de urgenţă privind graţierea nici nu este însoţită de un studiu de impact asupra infracţiunilor care generează suprapopularea locurilor de detenţie din România, obiect al graţierii colective constituindu-l chiar infracţiuni cu un impact negativ asupra vieţii economice şi sociale, lipsită de oportunitate şi extrem de criticabilă fiind şi dispoziţia de a include în sfera de incidenţă a graţierii parţiale pedepsele de orice natură aplicate unor categorii de condamnaţi, cum sunt cei prevăzuţi de art.2, potrivit art.3 alin. 4 din ordonanţă.
- Dincolo de „urgenţa” întocmirii unui act normativ, inclus pe ordinea de zi de guvernului, într-o modalitate netransparentă, în absenţa unei dezbateri publice şi fără publicarea conţinutului documentului pe pagina oficială a Ministerului Justiţiei, ca principal autor al proiectului, se remarcă preocuparea stabilirii unei limite maxime a închisorii de 5 ani inclusiv, drept condiţie a graţierii totale a unor pedepse aplicate indiferent de modalitatea de executare dispusă de instanţă. Este evidentă preocuparea iniţiatorului de proiect de a include în aria de incidenţă a graţierii infracţiunile pentru care Noul Cod penal şi o unele dintre legile penale speciale, modificate, s-au dovedit a fi mai favorabile inculpaţilor şi care au permis aplicarea unor pedepse de până la 5 ani închisoare, identificându-se, în primul rând infracţiunile de abuz în serviciu, incriminate de ambele Coduri şi care, sub imperiul unor acte de clemenţă anterioare, nu au intrat ori au intrat doar parţial sub incidenţa graţierii. În cazul acestor din urmă infracţiuni, opţiunea autorilor ordonanţei nu are la bază raţiuni de politică penală, deoarece în România ultimilor ani infracţiunea de abuz în serviciu cunoaşte o recrudescenţă fără precedent, graţierea unor pedepse aplicate pentru acest gen de infracţiuni nefăcând decât să încurajeze perpetuarea încălcării legii de către diferiţi funcţionari publici şi alte categorii de funcţionari. De altfel, interesele ce stau la baza acestei iniţiative legislative rezidă nu doar din faptul că o infracţiune cum este cea de abuz în serviciu nu mai este exceptată de la beneficiul graţierii, ci şi din faptul că aceasta, alături de conflictul de interese, este redefinită în Codul penal, în timp ce infracţiunea de neglijenţă în serviciu ar urma să fie abrogată. Se constată că proiectul de act normativ privind graţierea unor pedepse nu prevede modalitatea în care graţierea ar opera în cazul unor modalităţi de executare a pedepsei neprivative de libertate prevăzute de Noul Cod penal, cum sunt amânarea aplicării pedepsei şi suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. Astfel, potrivit art.1 alin.2: „Prevederile alin.1 se aplică indiferent de modalitatea de executare a pedepsei închisorii dispusă de instanţă”.
Dacă în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei potrivit art.81 Cod penal 1969 există o reglementare prevăzută în art.5 alin.2 („Graţierea are efecte şi asupra pedepselor a căror executare este suspendată condiţionat, în acest caz partea din termenul de încercare care reprezintă durata pedepsei pronunţate de instanţă se reduce în mod corespunzător. Dacă suspendarea condiţionată este revocată sau anulată se execută numai partea de pedeapsă rămasă negraţiată.”), în cazul în care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, potrivit art.83 Cod penal sau suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, potrivit art.91 Cod penal, termenul de supraveghere este fix de 2 ani, potrivit art.82 Cod penal, în cazul amânării aplicării pedepsei, respectiv cuprins între 2 şi 4 ani potrivit art.92 alin.1 Cod penal, în cazul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, fără ca în calculul termenului de supraveghere să intre şi durata pedepsei aplicate, ca în cazul suspendării condiţionate potrivit art.82 Cod penal 1969. Prin urmare, se constată că nu este reglementată modalitatea în care graţierea îşi produce efecte în cazul amânării aplicării pedepsei şi al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei prevăzute de Noul Cod penal şi nici în cazul revocării sau anulării acestor modalităţi de executare. De asemenea, nu este reglementată nici situaţia pedepselor pentru care s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor potrivit art.861cod penal 1969. Dispoziţia prevăzută în art.2 lit. a din proiectul de ordonanţă de urgenţă, privind graţierea în parte cu 1/2 a pedepselor aplicate condamnaţilor care au întreţinere minori cu vârsta de până la 5 ani ar putea primi şi ea o serie critici de neconstituţionalitate prin realizarea unei discriminări, raportat la :
– art.4 alin.2 din Constituţia României : „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”;
– art.16 alin.1 din Constituţia României : „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii sau discriminări”, în condiţiile în care pot exista persoane condamnate care au întreţinere alte persoane (minori cu vârste de peste 5 ani, persoane vârstnice, persoane cu dizabilităţi).
Surprinzătoare este şi preocuparea iniţiatorului de proiect de a include în sfera beneficiarilor graţierii pe autorii infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute de art.8 şi 9 din Legea nr.241/2005, sub condiţia aplicării unei pedepse de 5 ani ori mai mică, deşi aceste infracţiuni, în considerarea limitelor speciale de pedeapsă, sunt mai grave decât cele prevăzute de art.3-5 şi art.7 din Legea nr.241/2005, pe care ordonanţa de graţiere le exceptează. În aceeaşi ordine de idei, nu se pot explica nici motivele pentru care infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art.215 alin.1 Cod penal 1968 nu este exceptată de la beneficiul graţierii, în timp ce infracţiunile prevăzute de art.244-245 Cod penal actual sunt exceptate, deşi se sancţionează cu limite de pedeapsă mai blânde, fiind îndreptăţită concluzia că beneficiul graţierii vizează anumite categorii de condamnaţi. Nu sunt exceptate de la graţiere o serie de infracţiuni pentru care legea permite aplicarea unei pedepse cu închisoarea mai mici de 5 ani, dar care, de multe ori, constituie mijloacele frauduloase de comitere ale unor fapte penale mai grave, respectiv infracţiunile de fals, pe care chiar şi Legea nr.543/2002 le excepta de la beneficiul graţierii. Beneficiul graţierii cuprinde şi infracţiuni pentru care legea penală nu prevede limite de pedeapsă foarte ridicate, dar care pot prezenta un grad sporit de pericol social concret, aşa cum sunt infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei, infracţiunile privind nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, cele contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor informatice sau restul infracţiunilor incriminate prin Legea nr.78/2000, altele decât cele prevăzute de art.5 alin.1 şi 3, în special cele îndreptate împotriva intereselor Comunităţilor Europene. Prin proiectul de lege ar urma să fie graţiate şi infracţiuni, precum uciderea din culpă sau vătămarea corporală din culpă, ceea ce ar implica nesocotirea vieţii ca valoare socială fundamentală, ocrotită atât de legislaţia internă, cât şi de legislaţia internațională la care România este parte, cel mai recent şi elocvent exemplu constituindu-l cauza care în spaţiul public actual a primit denumirea generică de „Colectiv”. De asemenea, surprinde şi faptul că, în cazul condamnaţilor prevăzuţi de art.2 din ordonanţa de urgenţă, nu este impusă drept condiţie a graţierii achitarea despăgubirilor stabilite prin hotărârea penală definitivă, neexistând motive rezonabile pentru care aceste persoane să poată beneficia de graţiere în condiţii mai favorabile decât altele, potrivit art.3 alin.3 din ordonanţă.
Lipsită de eficienţă practică imediată este şi prevederea înscrisă la art.3 alin.2 din aceeaşi ordonanţă, care condiţionează graţierea de achitarea despăgubirilor, dar care permite condamnatului a fi pus în libertate imediat, cu toate că această condiţie ar putea să nu fie îndeplinită, iar condamnatul să poată beneficia timp de 1 an de efectele imediate ale graţierii. În măsura în care primordială era recuperarea prejudiciilor, de efectele actului de graţiere puteau beneficia persoanele care au achitat despăgubirile în cursul procesului sau cele care le-au achitat după rămânerea definitivă a hotărârii, mai înainte de a fi puse în libertate prin efectul graţierii, soluţia propusă prin ordonanţă făcând ca măsura de clemenţă să îşi producă efectele mai devreme de îndeplinirea condiţiei impuse. În cuprinsul graţierii se identifică, astfel, numeroase elemente care pot individualiza persoanele cărora actul de clemenţă le este destinat, deşi aceste elemente sunt specifice procesului de individualizare judiciară a pedepsei, nicidecum graţierii, care nu ar trebuie să genereze situaţii discriminatorii sau care ar lăsa să se întrevadă o doză mărită de subiectivism. Specificând în conţinutul său şi data până la care dispoziţiile prezentei ordonanţe se aplică, iniţiatorul proiectului este supus suspiciunii rezonabile că a încercat adoptarea ordonanţei în şedinţa de guvern din 18.01.2017 şi că acesta încurajează comiterea de fapte de natură penală în intervalul de timp cuprins între data aducerii ordonanţei la cunoştinţă publică şi momentul adoptării ei, potenţiali infractori cunoscând că vor fi apăraţi de pedeapsă, în cazul săvârşirii unor infracţiuni pentru care graţierea ar fi incidentă. „Urgenţa” redactării actului normativ este evidenţiată şi de aşezarea infracţiunilor faţă de care graţierea nu ar opera, într-o primă etapă faptele fiind enumerate în ordinea incriminării lor în cele două Coduri penale, iar mai apoi renunţându-se la acest criteriu, în favoarea unei enumerări aleatorii, pe măsura revizuirii infracţiunilor omise, parte din ele impunând exceptarea de la graţiere, datorită pericolului social abstract pe care îl exprimă.
- Din perspectiva schimbărilor aduse Noului Cod penal, dincolo de modificările aduse unor dispoziţii incriminatorii, menite a le pune de acord cu unele decizii pronunţate în exercitarea controlului de constituţionalitate, nu se poate face abstracţie de modificările aduse art.297 şi art.301 alin.1 Cod penal, ce restrâng în mod nejustificat aria incriminării, condiţionând aceste infracţiuni doar de existenţa unui prejudiciu mai mare de 200.000 lei sau de obţinerea unor foloase patrimoniale necuvenite pentru sine, pentru soţul sau pentru ruda ori afinul până la gradul II inclusiv. Câtă vreme cele două fapte sunt incriminate ca infracţiuni de serviciu, şi nu ca infracţiuni împotriva patrimoniului, nu se întrevede motivul pentru care abuzul în serviciu nu ar trebui să funcţioneze şi în cazul producerii unei vătămări, alta decât o pagubă mai mare de 200.000 lei, condiţia acestui prejudiciu încurajând săvârşirea unor infracţiuni ce pot atrage prejudicii mai mici şi nefăcând decât să imprime o doză de neîncredere asupra legalităţii incriminării. Se impune menţiunea că prin Decizia Curţii Constituţionale nr.405 din 15 iunie 2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.246 şi art.297 alin.1 Codul penal 1969, s-a constatat că dispoziţiile art.246 din Codul penal din 1969 şi ale art.297 alin.1 din Codul penal 1969 sunt constituţionale în măsura în care sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii”. În motivarea acestei decizii, s-a reţinut la pct.53 că termenul „defectuos” nu poate fi privit ca un termen adecvat folosirii în domeniul penal, la pct.54 că termenul „defectuos” nu este definit în codul penal şi nici nu este precizat elementul cu care defectuozitatea este analizată, ceea ce determină lipsa de claritate şi previzibilitate a acestuia. La pct.71 din motivarea deciziei s-a constatat că prin Raportul Comisiei de la Veneţia, asupra relaţiei dintre responsabilitatea ministerială şi cea politică, s-a considerat că „prevederile care interzic abuzul în serviciu”, „folosirea inadecvată a puterilor” şi „abuz de putere” sau infracţiuni similare se găsesc în numeroase sisteme juridice europene şi poate exista necesitatea pentru asemenea clauze generale; Comisia de la Veneţia a considerat că prevederile penale naţionale cu privire la „abuzul în serviciu”, „abuz de putere” şi expresii similare trebuie interpretate în sens restrâns şi aplicate la nivel înalt, astfel încât să poată fi invocate numai în cazuri în care fapta este de natură gravă, cum ar fi de exemplu, infracţiuni grave împotriva proceselor democratice naţionale, încălcarea drepturilor fundamentale, subminarea imparţialităţii administraţiei publice ş.a.m.d. Mai mult, trebuie impuse criterii suplimentare cum ar fi, spre exemplu, cerinţa existenţei intenţiei sau neglijenţei grave. Prin urmare, se constată că deşi în nota de fundamentare a modificării conţinutului constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin.1 Cod penal s-a invocat Decizia Curţii Constituţionale nr.405 din 15 iunie 2016, totuşi în motivarea acestei decizii nu s-a recomandat doar incriminarea faptelor de abuz în serviciu prin care s-a cauzat un prejudiciu material, pentru a se justifica, astfel, înlăturarea din conţinutul constitutiv al acestei infracţiuni a faptelor prin care s-a cauzat o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. În acest sens, trebuie avute în vedere aspectele expuse în motivarea acestei decizii a Curţii Constituţionale la pct.84, prin care s-a constatat că expresia „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice” nu este lipsită de claritate, în doctrină arătându-se că prin această expresie se înţelege lezarea sau prejudicierea morală, fizică sau materială, adusă intereselor legale ale unor asemenea persoane, Curtea Constituţională arătând la pct.85 din motivarea deciziei că „vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituţie şi de legile în vigoare, potrivit Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, fiind totuşi necesar ca fapta să prezinte o anumită gravitate, în caz contrar neexistând gradul de pericol social al unei infracţiuni”. Tot astfel, împrejurarea că anumite sintagme, din cuprinsul art. 301 alin.1 şi art. 308 alin.1 Cod penal, au fost declarate neconstituţionale, nu justifică în nici un fel restrângerea sferei de incriminare la situaţii pe care deciziile de neconstituţionalitate nu le vizează, ipotezele avute în vedere prin normele iniţiale de incriminare trebuind explicitate, nicidecum eliminate din sfera ilicitului penal. De altfel, prin Deciziile nr.603/2015 şi nr.405/2016, Curtea Constituţională a statuat asupra faptului că normele de incriminare cuprinse în art.301 şi art.297 alin.1 Cod penal, respectiv at.246 Cod penal 1969, trebuie să îndeplinească cerinţele de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate, dar aceasta nu înseamnă că infracţiunile de abuz în serviciu şi conflict de interese trebuie circumscrise anumitor ipoteze sau că acestea ar trebui condiţionate de o anumită pagubă, cerinţele de incriminare constituind apanajul legiuitorului. Astfel, faptul că prin Decizia nr. 603 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr.845 din 13.11.2015, privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.301 alin.1 şi art.308 alin.1 din Codul penal s-a constatat că :
– sintagma „raporturi comerciale” din cuprinsul art.301 alin.1 Cod penal este neconstituţională, având în vedere că noţiunea de „raport comercial” nu mai este expres definită prin legislaţia în vigoare, împrejurare ce lipseşte de claritate şi previzibilitate sintagma cuprinsă în norma penală;
– sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” din cuprinsul art.308 alin.1 Cod penal este neconstituţională, apreciindu-se că incriminarea conflictului de interese în mediul privat nu poate fi justificată, întrucât valoarea socială ocrotită prin incriminarea infracţiunii de conflict de interese o constituie asigurarea corectitudinii şi integrităţii exercitării atribuţiilor de către funcţionarul public, incriminarea conflictului de interese în mediul privat reprezentând o încălcare nejustificată a libertăţii economice; justifica reglementarea doar a acestor dispoziţii în acord cu decizia Curţii Constituţionale, nu şi înlăturarea din conţinutul constitutiv al infracţiunii de conflict de interese a altor modalităţi ale elementului material de comitere a acestei infracţiuni, cu referire la persoanele care au obţinut un folos patrimonial în urma faptei funcţionarului public (persoane care s-au aflat în raporturi de muncă cu funcţionarul public în ultimii 5 ani sau persoanele din partea cărora funcţionarul public a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură).
În sfârşit, condiţionarea punerii în mişcare a acţiunii penale de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul abuzului în serviciu, face ca norma de incriminare să îşi piardă din eficienţă, în cazul persoanelor juridice vătămate prin faptele unor funcţionari cu atribuţii de conducere, fiind puţin probabil ca o plângere prealabilă să fie formulată, în lipsa oricărui interes din partea făptuitorului de a se autoincrimina. În condiţiile unor fapte ce pun în lumină încălcarea din culpă de către un funcţionar public sau un alt funcţionar a unei îndatoriri de serviciu, prin care s-a cauzat o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, preocuparea autorilor reglementării de a abroga infracţiunea de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art.298 Cod penal, apare ca neîntemeiată, câtă vreme aceste fapte sunt numeroase, sub aspectul tipologiei lor, pot produce prejudicii însemnate persoanelor vătămate, iar prin eliminarea lor ca infracţiune anumiţi funcţionari pot căpăta o poziţie privilegiată în raport cu alte categorii de salariaţi, ale căror fapte comise din culpă continuă a fi incriminate ca infracţiuni în Codul penal sau diferite legi speciale. În acelaşi timp, nu trebuie omis din vedere nici faptul că în anumite situaţii, culpa în neexercitarea atribuţiilor de serviciu se apropie, ca şi gravitate, de intenţia indirectă, astfel încât nu se justifică eliminarea ca infracţiuni a unor fapte ce nu se bucură de o incriminare specială, dar care se pot încadra în dispozițiile art.298 Cod penal, ca normă de incriminare cadru, aptă să acopere o paletă largă de situaţii şi care concură la responsabilizarea celor ce exercită o funcţie publică sau o însărcinare în serviciul oricărei alte persoane. În ceea ce priveşte introducerea alin.3 la art.290 Cod penal, care reglementează denunţul ca mod de sesizare a organului de urmărire penală, se apreciază că această reglementare ar descuraja formularea de denunţuri şi astfel mai multe fapte penale nu ar mai putea fi investigate, cu menţiunea că deşi formularea denunţului la in interval de timp mai mare de 6 luni de la data săvârşirii faptei prevăzute de legea penală nu ar mai determina înlăturarea răspunderii penale în cazurile prevăzute de lege, totuşi denunţătorul ar putea să beneficieze de cauzele de reducere la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de art.19 din Legea nr.682/19.12.2012 privind protecţia martorilor sau art.15 din Legea nr.143/2000.
În concluzie, proiectele de modificare şi completare a Codului penal şi a Codului de procedură penală, precum şi pentru graţierea unor pedepse, prin două ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, într-un mod netransparent, în regim de urgenţă, în lipsa unei fundamentări aprofundate, punctuale şi riguroase, precum şi în absenţa unei evaluări obiective, care să ateste o nevoie socială actuală, reală şi imperioasă, este nejustificată, în condiţiile în care legislaţia penală trebuie să realizeze un echilibru între nevoile societăţii de angajare a răspunderii penale pentru persoanele care au săvârşit infracţiuni şi drepturile fundamentale ale persoanelor inculpate ori aflate în executarea pedepselor, echilibru pe care modificările legislative preconizate riscă să îl altereze. Având în vedere prevederile constituţionale şi legale evocate, precum şi dimensiunea consecinţelor adoptării acestor reglementări, apreciem că nu se justifică urgenţa promovării acestor acte normative prin două ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, ce suferă în mod vizibil de o lipsă de consultare prealabilă şi de o manieră transparentă a opiniei publice şi entităţilor implicate în aplicarea lor.
Biroul de Presă şi Relaţii Publice
al Curţii de Apel Constanţa
[1] În doctrină, s-a arătat că, din punct de vedere constituţional, prerogativele graţierii sunt împărţite între Preşedintele României şi Parlament. Preşedintele României are ca prerogativă graţierea individuală (art.94 lit. d din Constituţie), iar Parlamentul are atributul exclusiv al graţierii colective (art.73 alin.3 lit. i din Constituţie). În ceea ce priveşte graţierea colectivă, s-a arătat că aceasta se acordă de Parlament prin lege organică (art.73 alin.3 lit. i din Constituţie) şi că ambele forme de graţiere reprezintă manifestări de voinţă a Preşedintelui României sau a Parlamentului, ce au ca efect iertarea de neexecutarea pedepsei, în tot sau în parte, ori comutarea pedepsei în alta mai puţin grea, ce îmbracă forma unor acte juridice constituţional reglementate (Matei Basarab, Viorel Paşca, Gheorghiţă Mateuţ şi Constantin Butiuc – Codul penal comentat, Vol. I, Partea generală, Edtura Hamangiu, Bucureşti, 2007, pag.622-623).
În acelaşi sens, s-a arătat că prin prevederile constituţionale sunt stabilite organele competente să acorde graţierea, în timp ce prin prevederile Codului penal sunt reglementate efectele pe care această măsură le produce. Referitor la organele de stat competente să acorde graţierea, Constituţia face distincţie între graţierea individuală, care se acordă prin decret de către Preşedintele României (art.94 lit. d), a cererea condamnatului, şi graţierea colectivă, care se acordă din oficiu, prin lege, de către Parlament (art.73 alin.3 lit. i). (Alexandru Boroi, Drept penal, Partea generală, Ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2008, pagina 436).
