Actual
Mihai Eminescu: 127 de ani de la dispariţia poetului naţional
,,Luceafărul” poeziei româneşti, după ce a strălucit pe pământ timp de 39 de ani, s-a aprins în ceruri pe 15 iunie 1989. Pentru a ne amini de Eminescu şi de ceea ce înseamnă, sau ar trebui să însemne pentru noi românii, pe site-ul oficial al MApN au fost postate câteva versuri ale unei poezii simbol:
,,Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
…
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţï-o doresc!”.
Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani, fiind al şaptelea dintre cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici. 
Se înscrie, în 1860, la Liceul german din Cernăuţi, iar în 1863 se retrage, nesuportând disciplina şcolară.
În 1864 este copist la Tribunalul din Botoşani, iar din 1865 este custode al bibliotecii profesorului său, Aron Pumnul.
În 1867 a intrat ca sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale (unchiul lui I.LCaragiale), apoi secretar în formaţia lui Mihail Pascaly şi la recomandarea acestuia, sufleor şi copist la Teatrul Naţional, unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale.
În toamna anului 1869 pleacă la Viena, unde până în 1872 urmează ca ,,auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie şi Drept (dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi).
Între 1872 şi 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.
Caragiale şi Maiorescu despre Eminescu
După moartea ,,poetului nepereche”, I.L.Caragiale scria că cea mai caracteristică trăsătură a lui Eminescu era faptul că avea un temperament de o excesivă neegalitate:
„Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”.
Criticul Titu Maiorescu , cel care l-a sprijinit moral şi material pe parcursul întregii vieţi îl descria pe Mihai Eminescu astfel: 
„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână. În aceeaşi proporţie tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”.
Regina Elisabeta a României, cunosută în lumea literară sub pseudonimul Carmen Sylva, 
era o admiratoare declarată a lui Eminescu. Aceasta a intervenit pe lîngă soţul său, regele Carol I, pentru a-i acorda distincţia „Bene merenti”, refuzată de poet din motive politice.
În însemnările sale, regina Elisabeta scria despre întâlnirea cu Eminescu:
,,…Mi-a sărutat mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes; mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova lui natală.
În toată viaţa mea el a rămas pentru mine imaginea poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a celui poet aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răguşită dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă.(…)”.
