Exclusiv
Mușamalizarea cazului Sibioara. Apelul tardiv al fostului prefect Albu a făcut ravagii
Vi-l mai amintiți pe fostul prefect Ioan Albu, personajul care s-a făcut de râs, anul trecut, de ziua Constanței, silabisind un mesaj plin de platitudini cu o voce de elev submediocru? Deși s-a evaporat din spațiul public, o neglijență a sa tocmai a făcut ravagii. Albu a uitat, în primăvara anului trecut, să depună un apel în termenul legal, la un proces cu o miză uriașă. Între timp, procesul respectiv s-a încheiat, acțiunea fiind respinsă definitiv. Din cauza neglijenței fostului prefect, Tribunalul Constanța nu a mai analizat dovezi ce atestă că cea mai bună carieră de piatră din Dobrogea a fost retrocedată fraudulos.
4 milioane de euro
Ne-am referit mai sus la cariera de piatră de la Sibioara. Aceasta conține un tip de granit ideal pentru construcția de diguri marine. Exploatarea filonului extrem de valoros a început în anul 1965 și a continuat după revoluție. În 2005, părțile sociale ale companiei licențiate să exploateze cariera, pe numele ei SC Somaco Construct SRL Constanța, au fost cumpărate, cu patru milioane de euro, de o firmă a omului de afaceri Grigore Comănescu. În timp ce investitorul își vedea liniștit de treabă, două bătrâne reprezentate de avocatul Ionel Hașotti au deschis un proces împotriva Comisiei Locale Lumina de stabilire a dreptului de proprietate asupra pământului. Clientele lui Hașotti au cerut retrocedarea unui teren de 20 de hectare, care se suprapunea taman peste cariera de piatră. Cumpărătorul carierei nu a fost citat în proces, că pe atunci se purtau astfel de golănii.
Prestația unei judecătoare acuzată de șpagă
Bătrânele au susținut că terenul a aparținut bunicului lor, Nicolae Tudorancea. ”Autorul nostru a plătit taxe pentru teren până în 1951” afirmau ele. În realitate, Tudorancea era decedat din 1942, iar actele care arătau că a avut terenul în proprietate datau din perioada 1894 – 1938. Legea spunea că dovada dreptului se face cu acte ulterioare anului 1945. Cu toate acestea, o judecătoare controversată, pe numele ei Corina Eugenia Jianu, le-a recunoscut bătrânelor calitatea de persoane îndreptățite la retrocedare. Peste ani, Jianu avea să fie dată afară din magistratură și trimisă în judecată sub acuzația că i-a vândut hotărâri de retrocedare, pe șpagă, fostului primar penal din Năvodari, Nicolae Matei. În procesul referitor la retrocedarea de la Sibioara, Jianu nu a autorizat totuși restituirea terenului pe amplasamentul carierei, motivând că acesta este afectat unei utilități publice. Într-adevăr, terenul era oprit de la retrocedare. Dar nu din cauza unei utilități publice, așa cum a motivat judecătoarea inculpată acum pentru șpagă, ci din cauza unei interdicții exprese cuprinse în articolul 4 din Legea 1/2000.
Hașotti, un mincinos ordinar
Cu gând să pună laba pe cariera de 4 milioane de euro, ”moștenitoarele” au declarat recurs. Calea de atac s-a judecat într-un singur termen, tot în 2008. Avocatul lor, Ionel Hașotti, a mințit golănește în fața instanței că ”nu există dovadă că există o exploatare de carieră de piatră” pe terenul revendicat. De asemenea, a mințit că terenul nu este oprit de la retrocedare. Această minciună ordinară a fost dovedită… cu vorbe. În acest sens, Hașotti a precizat că în aceeași solă cadastrală s-au mai retrocedat și alte terenuri, astfel că nu se poate susține interdicția de retrocedare. În realitate, sola cuprindea terenuri miniere care nu s-au mai retrocedat, fiind oprite prin lege de la această procedură, dar și terenuri agricole, care au fost retrocedate legal. În loc să dispună o cercetare pentru a se lămuri aceste aspecte, magistrații de la Tribunalul Constanța au făcut deducții. Ei au analizat dacă terenul în litigiu aparține sau nu domeniului public, potrivit prevederilor Legii 213/1998.
Un argument construit pe o ipoteză falsă
Într-adevăr domeniul public este exceptat de la retrocedare. Dar nu este singurul în această situație. Ca dovadă, o altă lege în materie, respectiv Legea 10/2001, interzice și retrocedarea trenurilor de sub blocuri, fabrici și uzine, terenuri care nu au fost niciodată în domeniul public. Prin urmare, nu doar domeniul public era oprit de la retrocedare. În consecință, ipoteza era falsă. În realitate, articolul 4 din Legea 1/2000 interzice retrocedarea terenurilor ”pe care se desfășoară activități miniere de exploatare”, fără nicio referire la domeniul public. Or, din acest punct de vedere, instanța nu trebuia să verifice dacă terenul aparține domeniului public, potrivit Legii 213/1998, ci dacă există exploatarea minieră, exact în ipoteza prevăzută de art. 4 din Legea 1/2000. În acest caz, dovada era licența minieră.
O deducție infantilă
Pe de altă parte, chiar dacă s-a făcut într-o ipoteză falsă, verificarea apartenenței terenului la domeniul public s-a făcut printr-o deducție infantilă, în mod evident eronată pentru oricine a învățat manualul de logică de clasa a IX-a. Instanța a apreciat că terenul nu aparține domeniului public, deoarece nu a fost inventariat în domeniul public. Un fel de a spune, de exemplu, că cineva nu este întreg la minte, deoarece nu are o adeverință care să ateste că este întreg la minte. Legea 213/1998 obligă autoritățile publice să inventarieze bunurile statului. Vorbim de bunuri care sunt ale statului prin Constituție (apele, plajele, resursele naturale etc.) sau prin legi speciale. Dacă, de exemplu, un lac nu este inventariat, nu înseamnă că nu aparține statului. Înseamnă doar că autoritățile care aveau obligația să-l inventarieze nu și-au făcut treaba.
Acțiunea prefectului pentru anularea titlului de proprietate
Retrocedarea dispusă în 2008 s-a concretizat abia în 2016. Atunci clienții lui Ionel Hașotti au primit un titlu de proprietate pentru terenul la care nu aveau dreptul, pentru că nu l-au dovedit, și care nici nu se putea retroceda, fiind exceptat prin lege de la restituire. În același an, însă, prefectul județului Constanța a atacat titlul de proprietate în justiție. El a cerut constatarea nulității absolute a actului, motivat pe de o parte de încălcarea Legii 1/2000, iar pe de altă parte de faptul că reconstituirea s-a făcut în favoarea unor persoane care nu erau îndreptățite. Prefectul a susținut că beneficiarii nu aveau dreptul să primească terenul, pe de o parte pentru că nu au prezentat acte ulterioare anului 1945, iar pe de altă parte pentru că s-a realizat o dublă reconstituire a dreptului de proprietate, același teren fiind retrocedat și în proceduri mai vechi, din anii 90. În proces s-au mai alăturat Somaco Construct SRL, Comisia Județeană de Fond funciar, Comisia Locală Lumina și primarul din Lumina, cu toții cerând anularea titlului de proprietate.
Bomba de la Arhive
După promovarea acțiunii, prefectul a cerut Arhivelor Naționale să lămurească situația patrimonială a lui Nicolae Tudorancea. Cererea era mai mult decât firească, în contextul în care chiar ziarul nostru a publicat, în urma unei documentări proprii la Arhive, acte ce atestau că familia Tudorancea figura în tabelele cu cei mai săraci țărani din Sibioara întocmite după al doilea război mondial. În 1946, la reforma agrară, Maria Tudorancea, soția supraviețuitoare a lui Nicolae Tudorancea, a primit un hectar de pământ de la stat, pentru subzistență. De asemenea, alți doi urmași ai lui Nicolae Tudorancea au fost propuși la împroprietărire în cadrul reformei agrare, în rând cu țăranii foarte săraci din Sibioara. La cererea prefectului, Arhivele Naționale au trimis un act din 1941, așadar din timpul vieții lui Nicolae Tudorancea, care atestă că acesta deținea doar 10 hectare de teren agricol. Un al doilea act furnizat de Arhivele Naționale atesta că statul a naționalizat în 1953 doar 8 hectare lăsate în părăsire după decesul lui Nicolae Tudorancea.
Albu ajunge prefect. Juriștii se culcă pe-o ureche bleagă
În mod normal, procesul trebuia să evolueze spre anularea titlului de proprietate. De la un punct însă, mai exact de la numirea lui Albu în capul Prefecturii, instituția s-a culcat pe-o ureche bleagă. Juriștii Prefecturii nu s-au mai prezentat la termenele de judecată, limitându-se să trimită doar precizări contradictorii și lipsite de esență. La un moment dat, instituția a trimis o notă prin care renunța la aspectul privind încălcarea articolului 4 din Legea 1/2000. Ulterior, Prefectura a revenit cu altă notă în care a precizat că nu renunță la acest articol. Această conduită nesigură, stârnită din nimic, nu a produs consecințe, dar a semănat suspiciune.
Legea violată de magistrați, violată rămâne
Procesul s-a soluționat pe fond pe 5 martie 2018. Instanța de la Judecătorie a respins acțiunea, pe baza unor argumente vulnerabile și atacabile.
Din capul locului, judecătorul fondului a stabilit că nu mai poate examina încălcarea evidentă a articolului 4 din Legea 1/2000 și nici faptul la fel de evident că bătrânele reprezentate de Hașotti nu fac dovada dreptului cu acte ulterioare anului 1945. El a opinat că aceste aspecte au fost dezlegate în procesul din 2008 și nu mai pot fi puse în discuție, pentru că s-ar încălca chestiuni de principiu, în speță puterea de lucru judecat și securitatea raporturilor juridice. Principiul potrivit căruia actele care încalcă legea sunt lovite de nulitate a fost legat fedeleș. Dar chiar și în această logică, se putea afirma doar că lipsa actelor ulterioare anului 1945 a fost mușamalizată cu putere de lucru judecat de actuala inculpată Jianu. Nu însă și încălcarea articolului 4 din Legea 1/2000. Am arătat mai sus că, în acest caz, legea a fost violată prin omisiune. Magistrații care au soluționat atunci cazul au analizat dacă terenul aparține domeniului public potrivit Legii 213/1998, și nu, așa cum era just, dacă este afectat activității de exploatare minieră, în ipoteza prevăzută de articolul 4 din Legea 1/2000.
Ultimul front: dubla retrocedare
După ce s-a spălat pe mâini în chestiunile de mai sus, judecătorul fondului a trecut la ultimul aspect al problemei: dubla retrocedare. De altfel, la termenul la care s-a dezbătut cauza, avocatul comisiei Locale Lumina arătase rațiunea pentru care acest aspect nu putea fi acoperit de nicio putere de lucru judecat, fiind obligatorie examinarea sa. ”În istoricul acestui litigiu, pentru prima dată se pune în discuție dubla reconstituire a dreptului de proprietate” – a spus acesta.
60 de hectare, retrocedate în 3 localități
Ipoteza inițială reliefată de prefect era aceea că:
”Numitul Tudorancea Nicolae a decedat în data de 14 aprilie 1942 (…). Din evidențele matricolei (impozit agricol) rezultă că în perioada 1947-1948 moștenitorii lui Tudorancea Nicolae dețineau o suprafață de 25 de hectare din care 15 izlaz și 10 arabil, suprafață care nu era partajată ci deținută în indiviziune de către toți moștenitorii. La momentul în care a intervenit Decretul de expropriere 308/1953, autorul Tudorancea Nicolae nefiind în viață, nu a putut fi expropriat, iar moștenitorii acestuia au fost expropriați în nume propriu, dar și cu bunurile moștenite de la acesta”.
În acțiunea sa, prefectul susținea că moștenitorii lui Nicolae Tudorancea, incluzând aici și clienții lui Hașotti, ar fi retrocedat 50 de hectare de la stat, adică dublu. Situația a fost verificată de judecătorul fondului, care a pus cap la cap titlurile de proprietate. În realitate este vorba de o suprafață și mai mare, de 59,35 de hectare, retrocedată pe raza a trei localități: 8 hectare la Săcele, 10,15 hectare la Mihail Kogălniceanu și 41,20 de hectare la Sibioara (38 de hectare în natură și 3,20 hectare despăgubiri).
Un hectar de la reforma agrară de subzistență, rătăcit în moștenire
Judecătorul fondului a respins însă susținerile prefectului, pe baza mai multor analize, prea tehnice ca să le reproducem cu totul. Însă, cel puțin câteva aspecte erau, așa cum am arătat mai sus, vulnerabile și ca atare atacabile. Astfel, judecătorul a comparat terenurile înscrise în partida ”Moștenitori N. Tudorancea”, de 25 de hectare, cu cele înscrise pe numele moștenitorilor, în suprafață de 26 de hectare. Nu bat suprafețele, nu bat funcțiunile, a sugerat judecătorul respingând ideea că terenurile înscrise pe numele urmașilor lui Tudorancea sunt tocmai terenurile moștenite de la acesta. Era o diferență de un hectar, așa cum am arătat. Ei bine, instanța nu a ținut cont de faptul că soția lui Nicolae Tudorancea, Maria, luată în calcul în acest bilanț teritorial, primise singura ei proprietate, de un hectar, de la stat, în 1946, la reforma agrară. Actul de împroprietărire era la dosar. Or acest teren de un hectar provenit din reforma agrară nu trebuia amestecat în bilanțul moștenirii. Iar scăzându-l, se vădea că suprafețele erau perfect identice, de 25 de hectare.
Actele care atestă că Tudorancea a vândut 5 hectare
În al doilea rând, judecătorul fondului nu s-a întrebat niciodată de ce clienții lui Hașotti au retrocedat 20 de hectare de izlaz, dacă în registrul agricol moștenirea colectivă de familie era de 15 hectare de izlaz.
În al treilea rând, la dosar erau dovezi care atestau împrejurările exacte în care Tudorancea, în timpul vieții, a înstrăinat 5 hectare din lotul de izlaz, care avea inițial 20 de hectare. Terenul islaz este tocmai lotul 7/1894 retrocedat pe de-a întregul de clienții lui Ionel Hașotti în anul 2008, în perimetrul actualei cariere de piatră. Însă în anul 1935 Tudorancea a vândut 5 hectare din lotul de islaz către fiica sa Paraschiva Cangea – fapt dovedit cu martori într-un dosar de retrocedare din anii 90. În anul 1938, s-a încheiat și un contract în acest sens, fapt dovedit cu transcriptul actului provizoriu furnizat de Arhivele Naționale. Acest circuit este susținut de registrul agricol, în care moștenirea lui Nicolae Tudorancea era de 15 hectare izlaz, iar nu de 20, cât au retrocedat clienții lui Hașoti.
Împachetări pe baza unor falsuri ordinare
Judecătorul fondului a opus acestor dovezi un certificat eliberat de Primăria Sibioara în anul 1938, în care se adeverea că, la acel moment, Nicolae Tudorancea avea în proprietate întregul lot de 20 de hectare de izlaz. Dar nu cumva această adeverință a fost emisă tocmai pentru a se încheia actul de vânzare cu Paraschiva Cangea, din anul 1938? Aspectul nu a mai fost verificat și lămurit de judecător, care a găsit la dosar alte două ”dovezi” mai recente care contrazic și actul de vânzare din 1938 și registrul agricol. ”Există la dosar două notificări formulate prin intermediul avocaților Călin Dinescu și Pascu Done de către moștenitorii autorului Tudorancea Nicolae în care se menționează terenul în suprafață de 20 ha, iar în ultima dintre acestea se face referire la datele de 3 iulie 1947 și 12 iulie 1947 (filele nr. 235-236, vol.II)” – a motivat judecătorul. De altfel, spre notificările din 1947 arătase cu degetul și avocatul Hașotti, la judecarea procesului, pe 19 ianuarie 2018: ”Dacă se uită pe notificările făcute după război, toți moștenitorii lui Tudorancea îi notificau pe toți moștenitorii lui Ciuceanu, vecinii lor, să nu facă nimic fără ei pentru că constituirea are loc în 1965. Atunci, dacă Cangea Paraschiva, deși primise 5 ha de la tatăl său, nu avea dreptul, pentru ce s-a trecut în notificare?”.
Reguli gramaticale din 53, aplicate premonitoriu în 47
În realitate, notificările sunt două hârtii pe care le poate face oricine cu o mașină de scris. Nu au date de autentificare, nu au ștampile, nu emană de la o instituție a statului, nu au corespondent la Arhivele Naționale, așa cum se preciza într-o adresă a acestei instituții, care, la vremea ei, a determinat ca așa-zisele notificări să nu fie utilizate în procesul de retrocedare din 2008. Mai mult, sunt scrise cu î din i în interiorul cuvintelor, deși această regulă gramaticală nu era în uz în 1947, urmând să fie introdusă abia în 1953. Din prima notificare reiese că Elena Tudorancea, nora lui Nicolae Tudorancea, avea o fiică Maria. În registrul familiilor din Sibioara, așa cum s-a păstrat la Arhivele Naționale, pe fiică o chema Alexandrina. De asemenea, reiese că fiul ei cel mare era minor, deși potrivit registrului era major.
Artiști în falsuri: cazul Kogălniceanu
Hârtiile cam bizare au fost aduse de acasă de Elena Mitrofan, clienta lui Hașotti. Or bătrâna a mai produs un înscris cu aparență de fals într-un proces de retrocedare a unui teren din Mihail Kogălniceanu, proces soluționat, ce să vedeți, tot de Corina Eugenia Jianu. În retrocedarea de la Kogălniceanu, Mitrofan a depus un așa-zis act de schimb din 1949, încheiat de bunica ei din Sibioara, Maria Tudorancea, cu statul român. Documentul fusese întocmit în două exemplare, unul pentru stat, unul pentru bunică. Însă, din neatenție, Mitrofan a depus două versiuni ale înscrisului unic pe care îl păstrase acasă o jumătate de secol. Două versiuni scrise diferit, de mâini diferite. Doar grafia diferea. În rest, conținutul era același și atesta o enormitate, anume că terenul în discuție se învecina pe o latură cu proprietatea lui Barbu Teșeleanu. Investigând cazul, am găsit monumentul funerar al acestuia, pe care scria că se născuse în 1939. Or, având 10 ani la momentul când bunica Elenei Mitrofan făcea tranzacții cu regimul comunist, Teșeleanu nu putea fi proprietar de terenuri.
Apelul tardiv a îngropat procesul
Aspectele vulnerabile menționate mai sus provin în mare parte chiar din apelul pe care juriștii Prefecturii l-au redactat față de hotărârea judecătorească. Șansele ca situația să fi fost răsturnată în calea de atac erau considerabile. Dar, ghinion de neșansă, Prefectura condusă atunci de Ioan Albu a uitat să depună cererea de apel în termenul legal. Apelul a fost respins ca tardiv introdus. La marele fix, spre bucuria ”moștenitorilor” lui Hașotti. Tatăl fostului prefect și fratele avocatului Hașotti au fost asociați într-o firmă, alături de alte persoane. Desigur, aceste legături și interese ar putea fi simple coincidențe. Însă, în mod cert, conduita lui Ioan Albu a îngropat procesul la care ne-am referit. Între timp, acesta s-a finalizat. Tribunalul Constanța a înclinat balanța în favoarea clienților lui Hașotti. Criticile referitoare la modul în care judecătorul fondului a dat eficiență unor posibile falsuri pentru a anula elemente certe care atestau dubla retrocedare nu au mai fost analizate deloc.
Supremația dreptului nu înseamnă menținerea unei fraude în ființă
În rest, instanța de apel de la Tribunal a întărit chestiunile legate de interdicția de a se critica aspectele mușamalizate în 2008. Ba chiar a citat cu larghețe din practica CEDO chestiuni referitoare la supremația dreptului. ”În temeiul acestui principiu, nicio parte sau autoritate a statului nu este îndreptățită să ceară revizuirea unei hotărâri definitive și executorii cu scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie la problema sa, decât atunci când motive substanțiale și imperative impun acest lucru (cauza Riabykh c. Rusiei).”. Instanța nu s-a mai întrebat dacă fraudarea legii, în dauna unei persoane care nici măcar nu a fost citată în proces, reprezintă un motiv substanțial și imperativ în sensul CEDO. De asemenea, nu a mai lămurit în ce măsură supremația dreptului poate justifica menținerea în ființă a unei hotărâri evident nedrepte, care încalcă legea. Hotărârea este definitivă. Amin!
De ce scade încrederea în justiție
Doar organul penal ar mai putea îndrepta situația. Până acum, mai multe parchete au mușamalizat acest caz. Redeschiderea anchetei ar putea pleca de la conduita fostului prefect. Într-un stat de drept, acest demers ar fi obligatoriu. La Constanța, însă, speranțele sunt mici, întrucât sistemul de justiție e putred. Corina Eugenia Jianu nu este singura judecătoare scoasă pe tușă pentru șpagă. În aceeași situație se află și fostul președinte al Curții de Apel, Nicolae Stanciu, acuzat la rândul său că vindea hotărâri pe șpagă. Vorba aceea, peștele de la cap se împute. Pentru el era mai important să-și mobileze pe șpagă vila de la Năvodari, decât să le facă dreptate justițiabililor. Procesul lui Stanciu înaintează cu viteza melcului, iar după toate semnele șpăgarul în robă va scăpa fără condamnare, după ce alte robe vor interpreta strâmb principiul supremației dreptului.
La nivelul justiției locale, de departe una din cele mai strâmbe din toată țara, există un curent de revoltă împotriva implementării răspunderii magistraților. Ai noștri nu vor să răspundă, vor doar să se acopere unii pe alții, prin interpretarea strâmbă a principiului supremației dreptului. Supremația dreptului nu ar trebui să confere impunitate celor care încalcă legea sub roba de magistrați. Nu este de mirare că încrederea populației în justiție scade dramatic de la un an la altul. Potrivit sondajelor oficiale, trei sferturi dintre români nu mai au încredere în justiție. În 2019, nu s-a făcut încă un sondaj oficial. Însă, o publicație centrală a realizat un astfel de sondaj în rândul cititorilor ei, acreditând un procent de neîncredere în justiție de peste 80%.
