Exclusiv
Parcarea unde se construiește Penny. Povestea fabuloasă a proprietarilor, torturați de Securitate ca ”spioni americani”
Parcarea de peste 4.000 de metri pătrați din imagine se va transforma în hypermarket. Primăria Constanța a emis încă de la începutul anului un aviz de oportunitate și un certificat de urbanism sub numărul 759/27.03.2017, în favoarea proprietarului terenului, societatea Rewe Projecktentwicklung Romania SRL din Ilfov, care dorește să ridice acolo un magazin Penny. Mai departe, societatea a depus la Agenția pentru Protecția Mediului din Constanța un memoriu în vederea obținerii aprobărilor necesare investiției. Memoriul s-a aflat pe ordinea de zi a ședinței de lucru a instituției din 17 octombrie 2017. Potrivit documentelor publicate pe site-urile Primăriei și Agenției de Mediu, proprietatea Rewe se situează aproape de intersecția străzilor IL Caragiale și Dezrobirii, într-o zonă unde se mai află cimitirul central, târgul Gorbaciov, o biserică adventistă și clădirea numită oarecum impropriu Brick Mall, la parterul căreia funcționează un magazin Mega Image. Din gardul cimitirului, privind spre Brick Mall, peste actuala parcare, înțelegem că pe partea stângă, având în fundal blocurile de locuințe, se va construi magazinul, în vreme ce parcarea acestuia se va desfășura în partea dreaptă, având în fundal biserica adventistă. Accesul auto va fi permis din ambele străzi învecinate, Caragiale și Dezrobirii, care figurează deja în nomenclatorul străzilor municipale cu trafic greu. Deși pe teren se află o parcare în toată puterea cuvântului, în actele oficiale, așa cum reiese din certificatul de urbanism semnat de primarul Decebal Făgădău, acesta are regimul de curți-construcții.
S-au judecat cu firmele lui Mazăre
Dezvoltatorul acestui proiect a cumpărat terenul în cauză de la șase persoane fizice, care figurează și în prezent în cartea funciară a imobilului, cu drept de ipotecă. Cel mai probabil, Rewe nu a achitat integral prețul terenului, urmând să verse diferența la momentul obținerii autorizației de construire. Cele șase persoane sunt: Pescaru Gheorghe, Grosu Elena, Marcu Mihai-Vasile, Petru Ion, Coman George-Florin și Marcu Miron-Florin. Cu toții apar ca părți într-un proces din anul 2004, al Curții de Apel Constanța. Aceștia s-au judecat în contradictoriu cu firmele Mobitom și Five Holding SA, ambele din ”siajul” fostului primar Radu Mazăre. Procesul a avut ca obiect NULITATEA ABSOLUTĂ, însă a fost câștigat de firmele lui Mazăre. Intuim că autorul comun al celor șase persoane deținuse, în perioada interbelică, un teren mai amplu. Cum parte din acesta a intrat după revoluție în proprietatea firmelor lui Mazăre, moștenitorii au deschis procesul la care ne-am referit mai sus.
Așadar, parcarea în care se construiește Penny nu are legătură cu dispozițiile de retrocedare emise de Radu Mazăre. Dimpotrivă, așa cum am arătat, moștenitorii de drept s-au judecat chiar și cu firmele fostului primar. Căutând urmele proprietarilor, am descoperit o istorie de-a dreptul fabuloasă. Pentru un singur aspect am găsit confirmări din surse secundare, însă vă prezentăm întreaga istorie, într-o formă simplificată, pentru caracterul ei cu totul special.
Florence Sebatini, născută în Statele Unite ale Americii…
Ei bine, Miron-Florin Marcu, unul din proprietarii inițiali ai terenului cumpărat de Rewe, și-a povestit viața în fața unui tribunal din Statele Unite ale Americii, în anul 1998, în încercarea de a obține cetățenia americană. Marcu relata atunci că mama sa, Florence Marcu, pe numele de fată Sebatini, s-a născut și a crescut în Statele Unite ale Americii. La vârsta de 14 ani, aceasta a revenit în România împreună cu familia sa. Margaret Darin, o soră mai mare a lui Florence, a rămas în State, locuind în Florida. Miron Marcu s-a născut în România în anul 1942. Trei ani mai târziu, după instaurarea regimului comunist, familia sa a fost deposedată de bunuri și proprietăți imobiliare, cu excepția unei case din Constanța. În 1946, Florence Marcu a semnat un contract cu Departamentul de Stat al SUA în vederea deschiderii în casa ei a unui mic birou diplomatic. În acest fel, la casa familiei Marcu a fost amplasat un steag american și însemnele diplomatice la SUA. În 1947, tatăl lui Miron Marcu a decedat. Doi ani mai târziu, după plecarea americanilor din casă, aceasta a fost naționalizată de regimul comunist. Miron s-a mutat cu mama și bunica sa într-o cameră mică, fără lumină și apă. În mai multe ocazii, Florence a fost reținută, interogată și presată să renunțe la cetățenia americană. În aprilie 1950, femeia a fost acuzată că ar fi spion american. A fost arestată, torturată și apoi trimisă în lagărul de muncă forțată de la Popești-Leordeni, fără a avea parte de un proces. În cele din urmă, fiind amenințată cu arma, femeia a renunțat la cetățenia americană. Florence a fost eliberată în decembrie 1952, într-o stare proastă de sănătate.
”Spioni americani”, torturați de Securitate
Facem aici o scurtă paranteză, pentru a arăta că informațiile furnizate de Miron Marcu se verifică cel puțin în privința necazurilor avute de mama sa cu organele de represiune ale regimului comunist (referitor la biroul diplomatic, nu am găsit surse secundare; de altfel, confuzia între legat, consulat și ambasadă, pe care o face Marcu se datorează vârstei fragede pe care o avea la data acestei istorii). Am descoperit fișa matricolă penală a lui Florence Marcu pe site-ul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. Documentul a fost întocmit pe 17 iulie 1951 de Penitenciarul Jilva, unitate în care Florence fusese ”internată” în baza unui ordin al Direcției Generale a Securității Statului. Femeia era născută în Statele Unite ale Americii la data de 30 mai 1911. Era fiica lui Amedus și a Georgetei Sabatyny, iar soțul ei, Marcu Marcu, de profesie comandant de marină comercială, era decedat la data întocmirii documentului. ”Spioana americană” nu avea avere, dar în trecut deținuse o casă de locuit în Constanța. Ea își câștiga traiul ca ”prof. de Lecții Streine” și locuia la data când a fost ridicată de către Securitate pe strada Nicolae Bălcescu nr. 3 din Constanța (aproape de actual sediu al IPJ Constanța). De asemenea, mama lui Florence deținuse, în trecut, două imobile în Constanța, și acestea fiind cel mai probabil naționalizate de regimul comunist.
Revenim la istoria tumultuoasă a lui Miron Marcu. În timp ce Florence era în detenție, acesta și bunica sa au supraviețuit cu o pensie de 7 dolari pe lună și cu ajutorul secret al vecinilor. În repetate rânduri, Miron a fost chemat în cancelaria școlii, pentru a fi chestionat despre vecinii care le ofereau ajutor, despre ce anume îl învăța bunica lui și despre ce gândea familia sa despre regimul comunist.
Vocea Americii
După eliberarea lui Florence din lagărul de muncă forțată, familia a continuat să trăiască în sărăcie. În mod regulat, poliția locală descindea în percheziții domiciliare, căutând cărți, ziare sau scrisori împotriva regimului. La un moment dat, Miron Marcu și-a întrerupt studiile timp de un an, pentru a munci ca să contribuie la întreținerea familiei. Din cauza originii nesănătoase, acesta nu a fost admis la o facultate cu șase ani de studii (cel mai probabil fiind vorba de Politehnică). În schimb, a urmat o școală tehnică de trei ani (cel mai probabil de subinginer). În timpul studiilor a fost acuzat de un instructor, în fața clasei, că ar fi ”dușman al poporului”. În mod repetat, a fost reținut și interogat despre orientarea sa politică. În 1964, a fost turnat de un coleg de muncă pentru că ar fi ascultat Vocea Americii și Europa Liberă, cele două posturi de radio interzise, fiind bătut la Miliție. În 1968, milițienii l-au bătut din nou, pentru motivul că purta blugi… americani. De asemenea, organele de represiune au cenzurat total corespondența familiei, scrisorile trimise de Florence către sora sa din State neajungând la destinație și nici invers, scrisorile lui Margaret Darin neajungând la Florence. În 1970, Miron Marcu s-a căsătorit cu arhitecta Carmen Nicoliscu (probabil Niculescu). Ani la rând, domiciliul lor conjugal a fost percheziționat de două-trei ori pe săptămână. Cel puțin o dată pe lună, Miron era chemat la Miliție, interogat, amenințat cu moartea și bătut, inclusiv cu patul puștii. În 1977, bărbatul a fost arestat sub acuzația de instigare la grevă. A urmat un interogatoriu de 36 de ore, în care nu a băut apă și nu a mâncat nimic… în afară de bătaie. La sfârșitul anului 1977, mama sa a decedat. Între 1980 și 1983, bărbatul a fost cercetat în mod repetat, iar în 1983 a fost arestat și bătut pe motivul că nu s-ar fi comportat ca un bun comunist.
Azilul politic
În 1984, soția sa, Carmen, a primit pașaport și viza de a călători în Florida, în vizită la Margaret Darin. Miron nu a primit pașaport. Ajunsă în State, soția sa a cerut și a primit azil politic. Aflând de ”defectarea” lui Carmen, Miliția a venit la locul de muncă al lui Miron Marcu, cerându-i acestuia, în fața colegilor, să divorțeze. Au urmat doi ani de bătăi. În aproximativ 12 rânduri, bărbatul a fost bătut cu șosete umplute cu nisip. La un moment dat, doi oficiali ai ambasadei americane l-au vizitat la domiciliu pentru a-i propune reintegrarea familiei în Statele Unite. Însă organele l-au amenințat în prealabil cu moartea, dacă va spune ceva greșit. În aceste condiții, bărbatul a refuzat oferta de a merge în America. În iulie 1987, Miron a divorțat de Carmen, iar la scurt timp s-a recăsătorit cu Daniela Safta. În mai 1990, a aplicat pentru pașaport și pentru viza de intrare în SUA. La scurt timp, a fost chemat la Poliție, pe motiv că ar fi fost martor la un accident rutier. Dus într-o încăpere mică, a fost bătut de trei lucrători cu patul puștii până a devenit inconștient. S-a trezit, mai apoi, la trei dimineața, în mașina sa, într-o zonă marginală a orașului, cu picioarele zdruncinate, ca și cum ar fi fost lovite cu portiera, și cu sângele curgându-i din partea dreaptă a capului și din ureche. Avea sânge inclusiv în urină. În septembrie 1990, bărbatul a primit viza de intrare în SUA, împreună cu soția sa, Daniela. Ajuns pe pământ american, a depus cerere de azil politic, însă într-o primă fază aceasta a fost respinsă, fiind reluată în discuția autorităților din SUA, de mai multe ori, până în 1998. (Istoria de mai sus a fost repovestita după această sursă).
Trebuie să mai spunem că, în anul 2004, pe când se judeca alături de ceilalți moștenitori în contradictoriu cu firmele lui Radu Mazăre, bărbatul a fost reprezentat în fața instanței, cu mandat special, de Safta M., cel mai probabil o rudă a soției sale. Ca o ironie a sorții, ”spionul american” a câștigat terenul familiei sale, în zona bazarului de la ruși, acolo unde în curând va răsări o prăvălie nemțească.
